Înfăptuirea României Mari (II): Unirea Bucovinei cu România

Prolog
La începutul secolului trecut, Bucovina (cedată, de jure, de către turci Imperiului Austriac în 1775) era o provincie multietnică, populația fiind formată, conform recensământului pe criteriul limbii, din ucrainenii (38,4%), românii (34,4%), germanofoni (21,2%) etc. În Cernăuți, în 1910, jumătate din locuitori erau germani şi evrei, cealaltă jumătate fiind alcătuită din ucraineni, polonezi şi români. La ultimele alegeri însă, tot din 1910, conform listelor electorale, numărul alegătorilor români din provincie îl depășea pe cel al alegătorilor ucraineni.

La începutul războiului, Austro-Ungaria se gândea la extinderea provinciei prin anexarea de teritorii din nordul Basarabiei (Hotin) și Moldovei. Imperiul Țarist avea în plan anexarea provinciei sau măcar a nordului acesteia, unde ucrainenii erau majoritari. La 4/17 august 1916, a fost semnat la Bucureşti un tratat secret între Romania şi ţările Antantei, prin care Franţa, Anglia şi Rusia recunoşteau drepturile României asupra ținuturilor româneşti din Transilvania, Banat, Crişana și Maramureş. Dacă Aliații ieșeau învingători, România obținea o parte a Bucovinei cu Cernăuțiul, Bucovina dintre Prut și Nistru revenind Rusiei.

Bucovina între 1917-1918
În 1916, armata rusă deținea controlul militar asupra Bucovinei. În iulie 1917, austriecii trec însă la ofensivă, iar pe 2 august reocupă capitala. Izbucnirea revoluția bolșevice a condus însă la prăbușirea frontului. Pe 3 martie 1918, Rusia şi Puterile Centrale încheie pacea de la Brest-Litovsk. Ca urmare a căderii imperiului, Ucraina se proclamă independentă, revendicând teritoriile ocupate de ucraineni din Galiţia, Maramureș, Bucovina și Basarabia.

Așa cum se știe, din 1917, două treimi din teritoriul României se afla sub ocupație. Guvernul Marghiloman s-a văzut nevoit să semneze preliminariile păcii cu Puterile Centrale la 5 martie 1918, la Buftea, armata română retrăgându-se din sud-estul Bucovinei. La 7 mai 1918 a fost semnat Tratatul de Pace de la București, prin care România renunța la orice pretenție asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria.

În toamna anului 1918, în Bucovina se aflau câteva unități militare austriece, inclusiv brigada 187, care ocupa şi o parte din ținutul Hotin. Pe la începutul lui octombrie, în urma ofensivelor Aliaților pe frontul de est, a devenit limpede că Puterile Centrale vor pierde războiul. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria a cerut semnarea unui armistițiu, iar la 11 noiembrie, Germania a semnat și ea un armistițiu, punând astfel capăt războiului. Tot la 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg abdică, fiind proclamată republica.

Unirea Bucovinei cu România
Spre sfârșitul lui octombrie, dintre cei șase deputați români în Parlamentul imperial, patru (Alexandru Hurmuzachi, Gheorghe Sârbu, Aurel Onciul şi Gheorghe Grigorovici) se aflau la Cernăuţi, iar doi (Constantin Isopescu-Grecul şi Teofil Simionovici) rămăseseră la Viena.

Alexandru Hurmuzachi, preşedintele Dietei bucovinene, a păstrat o poziţie loială faţă de autorităţile centrale. Aurel Onciul era convins și el că Austro-Ungaria ar putea fi reorganizată într-o federație de state autonome, optând pentru o înțelegere cu ucrainenii. Pe de altă parte, Iancu Flondor s-a manifestat împotriva scindării provinciei, așa cum doreau ucrainenii. La 27 octombrie, la Cernăuți, unioniștii români au proclamat o constituantă care a decis „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. Aceștia se gândeau pe atunci la unirea cu românii din Transilvania și din Ungaria, întrucât, Regatul României, conform tratatului, nu putea revendica teritorii aflate sub stăpânirea Puterilor Centrale.

La 6 noiembrie, reprezentanţii ucrainenilor au reuşit să prea controlul asupra mai multor instituţii din Cernăuţi, obligându-l pe guvernatorul Joseph Graf von Etzdorf să transfere puterea Consiliului local ucrainean. Palatul Naţional Român a fost devastat, iar Iancu Flondor și Dionisie Bejan au fost siliți să se refugieze în Reședința Metropolitană. Fără susținerea Consiliului Național, Onciul a convenit cu ucrainenii să se formeze două guverne, unul ucrainean și altul român, pentru nordul și sudul Bucovinei, capitala urmând să treacă sub administrație comună până ce viitorul congres de pace va decide destinul provinciei.

În aceeași zi, guvernul Marghiloman își va prezenta demisia, regele Ferdinand numindu-l prim-ministru, la Iași, pe generalul Constantin Coandă. Noul guvern va anula prevederile Tratatului din 7 mai și va cere armatelor Puterilor Centrale să părăsească România. În seara zilei de 6 noiembrie, comanda diviziei a VIII-a, în frunte cu generalul Iacob Zadik, se instalează Burdujeni, pe graniță.

La 8 noiembrie, ofiţerul Aurel Popescul şi medicul Octavian Gheorghian, delegaţi ai Consiliului Naţional Român, au sosit la Burdujeni şi au transmis generalului Zadik rugămintea de a intra în Bucovina pentru apărarea intereselor românilor și restabilirea ordinei. Și generalul Coandă îi va ordona, în aceeași zi,  să înainteze grabnic spre Cernăuți. În ciuda eforturilor lui Aurel Onciul de a-l disuada pe Zadik, la 11 noiembrie (data încheierii războiului), armata romană a intrat, fără incidente, în Cernăuţi. La 12 noiembrie, în şedinţa Consiliului Naţional Român, s-a votat Constituția provizorie. Tot atunci s-a format și un guvern în frunte cu Iancu Flondor.

La 28 noiembrie, în sala sinodală a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi s-a întrunit Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenţi 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 6 delegaţi ai polonezilor, 7 ai germanilor, precum şi 13 ucraineni din cinci sate. Au participat invitați ai românilor din Basarabia (unde deja fusese proclamată unirea), Transilvania și Ungaria. Iancu Flondor a dat citire declaraţiei prin care se hotăra „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

În ziua următoare, o delegaţie a Congresului General al Bucovinei, în frunte cu Iancu Flondor, s-a deplasat la Iaşi şi a înmânat actul Unirii regelui Ferdinand şi guvernului. Delegaţia bucovineană a călătorit apoi la Bucureşti, însoțind familia regală, guvernul şi autorităţile militare, unde regele și-a făcut intrarea triumfală la 1 decembrie 1918.

Actul Unirii din 28 noiembrie 1918 a fost confirmat prin Decretul-lege nr. 3744/1918, semnat la 18 decembrie 1918. Tot atunci a fost emis și Decretul-lege nr. 3745/1918 pentru administraţia Bucovinei, fiind numiţi Iancu Flondor şi Ion Nistor miniştri secretari de stat fără portofolii pentru Bucovina. Aceste decrete au în vigoare la 2 ianuarie 1919, odată cu publicarea lor în „Monitorul Oficial”. Pe plan intern, unirea era înfăptuită.

Recunoaşterea internaţională
Din delegaţia română la Conferința de Pace, delegație condusă de Ion I. C. Brătianu, făceau parte şi doi consilieri pentru Bucovina: Nicu Flondor şi Alexandru Vitencu.

La 1 februarie 1919, Brătianu a cerut Consiliului Suprem ca Nistrul să devină frontiera naturală a României pentru Bucovina şi Basarabia, anulându-se astfel prevederile tratatului secret din 4/17 august 1916, prin care, la insistenţa Rusiei, viitoarea frontieră a României urma să fie pe Prut. Această cerere a fost contestată, în martie 1919, de către Grigori Sidorenko, membru în directoratul lui Simeon Petliura, care a revendicat Bucovina dintre Prut şi Nistru, pe temeiul majorității ucrainene în acel ținut.

Ca și în cazul Basarabiei, unirea întregii Bucovine cu România a fost contestată mai ales de Statele Unite. Încă din 21 ianuarie 1919, delegaţia americană a întocmit o documentaţie, cunoscută drept cartea roşie şi cartea neagră, potrivit căreia Bucovina era împărțită în două regiuni: română și ucraineană. Propunerea a fost discutată în Comisia pentru delimitarea frontierelor și înaintată Consiliului Suprem.

Frontiera etnică a fost aprobată de Consiliul Suprem al celor Patru Puteri (Franța, Marea Britanie, Italia și SUA) la 21 iunie. La 2 iulie, secretarul-general al Conferinţei de Pace, Paul Dutesta a transmis delegaţiei noastre decizia privind stabilirea graniţei româno-polone în Bucovina, fără a face nicio precizare privind frontiera cu Ucraina. Așa cum se știe, în semn de protest, Ion I.C. Brătianu a părăsit Conferința, depunând memoriul intitulat România în faţa Congresului de Pace.

În zilele următoare, la 22 şi 23 iulie, Comisia pentru delimitarea frontierelor a organizat două şedinţe, iar delegaţia americană şi-a schimbat poziţia faţă de frontiera din Bucovina. O decizie fusese luată de Consiliul Superior la 1 august, dar delegaţia română nu a fost informată decât după semnarea Tratatului de Pace cu Austria. Întrucât delegaţia română refuza să semneze Tratatul Minorităţilor, Consiliul Superior a decis, la 12 noiembrie, să dea un ultimatum României, pentru ca aceasta să semneze atât Tratatul Minorităţilor, cat şi Tratatul de Pace cu Austria.

După câteva săptămâni de discuţii intense, delegaţia română a reuşit să obţină unele modificări în textul acestor două documente, iar la 10 decembrie, generalul C. Coandă a semnat ambele tratate. Numai după aceasta, delegaţia noastră a fost informată, la 18 decembrie, despre hotărârea luată în privinţa frontierei în Bucovina. În afara hotarelor, rămâneau cinci sate din extremitatea nord-vestică (Babin, Creşceatic, Luca, Prelipcea şi Zveneacin), care erau atribuite Poloniei.

După semnarea Tratatului de Pace cu Austria, Parlamentul României l-a ratificat, în două şedinţe, în 23 şi 30 iulie 1920. Tratatul a intrat în vigoare la 4 septembrie 1920, când au fost depuse la Paris instrumentele de ratificare. Astfel, după aproape un an de negocieri în cadrul Conferinţei de Pace, era recunoscută oficial unirea Bucovinei cu România, în frontierele sale istorice până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, așa cum se ceruse. A fost aplicat principiul restitutio in integrum. Până la 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică nu a contestat unirea Bucovinei cu România şi nu a emis pretenţii față de acest teritoriu.

Autor: Dan Caragea, Senior Editor OR – Portugalia

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.

Citește și