Înfăptuirea României Mari (II): Unirea Basarabiei cu România

Prolog
Basarabia este o bună parte din Moldova istorică (i s-a mai spus „Moldova dintre Prut și Nistru”). Numele Basarabia („a Basarabilor”) făcea referire, prin veacul al XIV-lea, doar la partea sudică a ținutului, extinzându-se, în secolul al XIX-lea, la întreg teritoriul, atunci când acesta devine provincie rusească. Astfel, deși românească la origine, denumirea a fost pusă în circulație de către administrația imperială rusă.

În 1812, prin Tratatul de la București (semnat în faimosul han al lui Manuc) − care punea capăt Războiului Ruso-Turc (1806-1812) −, Înalta Poartă oferea rușilor victorioși Basarabia, ca despăgubire de război. Pretențiile inițiale vizau ambele principate române (țarul Alexandru I obținuse această concesie de la Napoleon, în 1808, la Erfurt), pentru ca Dunărea să devină frontieră naturală între cele două imperii, dar iminența atacului francez i-a făcut pe ruși să se mulțumească doar cu partea orientală a Moldovei. Rusia obținea astfel accesul la gurile Dunării, integrând un teritoriu care, deși vasal, nu făcuse parte din Imperiul Otoman și n-ar fi trebuit să intre, conform dreptului internațional din acea vreme, în cesiunile impuse la negocierile de pace.

În 1856, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), Rusia este constrânsă, prin Tratatul de la Paris, să înapoieze Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), altfel spus Basarabia istorică sau Bugeacul, cum îi spuneau turcii. Marile Puteri nu doreau ca Rusia să controleze gurile Dunării, fluviul devenind tot mai important în comerțul internațional. Restul Basarabiei rămânea integrat în imperiul rusesc.

După Războiul Ruso-Turc (Războiul nostru de Independență), 1877-1878, la care a participat decisiv și armata noastră în frunte cu Prințul Carol, România pierde, la Congresul de la Berlin, cele trei județe din sudul Basarabiei, dar primește, în compensație Dobrogea de Nord, un teritoriu în care românii nu erau majoritari și care făcuse parte din Țara Românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân, nicidecum în epoca modernă.

Basarabia a fost supusă, între 1878-1905, unui accentuat proces de deznaționalizare: peste un milion de basarabeni s-au refugiat atunci în tânărul Regat al României.

În 1917, în Rusia izbucnește revoluția care va schimba lumea. Imperiul se clatină, frontul ruso-român la fel. La Chișinău apare Partidul Național Moldovenesc condus de Vasile Stroiescu. În decembrie 1917, este proclamată Republica Democratică Moldovenească, integrată inițial în Republica Federativă Democratică Rusă.

Armata rusă, în retragere prin Moldova, devine însă de nestăpânit. Pe fondul nemulțumirilor, liderii români unioniști din efemera republică poartă discuții cu guvernul Marghiloman și i se adresează regelui. La 9 aprilie 1918 (27 martie, după calendarul vechi), Sfatul Țării, în frunte cu Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, a decis, cu majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu România.

Proclamarea Unirii și ratificarea ei
Întrunit pentru prima dată pe 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, Sfatul Ţării, avea 156 deputați: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 1 polonez, 1 armean și 1 grec. Pe fondul prăbușirii Imperiului Țarist, la mijlocul lunii decembrie, Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească.

Pe 21 decembrie, pentru a pune capăt dezastrului provocat de soldații ruși în retragere și pentru a face față amenințărilor ce veneau dinspre Rusia bolșevică și Ucraina, și ea acum independentă, Consiliul director de la Chişinău cere ajutorul guvernului român. Autorităţile române refuză iniţial intervenţia. Statul român era redus la mai puțin de o treime din teritoriu, iar armistiţiul din decembrie 1917 dintre Rusia și Puterile centrale condusese la colapsul frontului.

În ianuarie 1918, trupele rusești cuprinse de febra bolșevică ocupă Chişinăul. Consiliul director cere din nou armatei române sprijinul. Sunt trimise două divizii de infanterie. Franța oferă și ea sprijinul. Sfatul Ţării revine la conducerea republicii, iar pe 6 februarie, Basarabia îşi declară independenţa totală faţă de Rusia. Oamenii politici de la Chişinău înţeleg însă că republica era complet lipsită de apărare și că singura lor speranță venea dinspre România.

Dezbaterile Sfatului Ţării, care au avut loc în încăperea devenită acum sala de festivităţi a Academiei de Artă şi Muzică, au fost aprinse. Întâi a vorbit Constantin Stere, basarabean, din partea guvernului României, apoi dezbaterile au continuat cu ușile închise. Astfel, la 9 aprilie (27 martie, stil vechi) 1918, Sfatul Ţării a adoptat cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România (86 au votat favorabil, 3 împotriva, iar 36 s-au abținut, 13 fiind absenți).

România a recunoscut unirea la 9 / 22 aprilie 1918 (în condiții încă precare), dar a ratificat-o la 31 decembrie 1919, prin decret regal: „Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în «Monitorul oficial», nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României”.

Recunoașterea internațională
Pentru recunoașterea internațională de jure a unirii, România trebuia fie să ajungă la o înțelegere cu bolșevicii (sovieticii), fie să se bizuiască pe garanțiile Occidentului, așa cum se petrecuse și la unirea din 1859 sau la recunoașterea independenței (1880).

Rușii ripostaseră îndată ce trupele noastre au intrat în Basarabia, la chemarea Sfatului Țării: au anunțat ruperea unilaterală a relațiilor diplomatice, l-au arestat pe Constantin Diamandy, ministrul nostru la Petrograd (Sankt Petersburg) și au confiscat tezaurul aflat în păstrare la Moscova (și care nu a mai fost restituit niciodată României).

În cadrul tratativelor de pace, pe 8 februarie 1919, s-a discutat pentru prima dată problema Basarabiei în şedinţa Comisiei pentru Afacerile Teritoriale ale României şi Iugoslaviei, comisie formată din experţi britanici, americani, francezi şi italieni, sub tutela Comisiei Centrale Teritoriale. Deși experții au fost cu toții unanimi în recunoașterea unirii, secretarul de stat Robert Lansing s-a opus (pe 8 mai) recunoașterii unirii pe motivul absenţei reprezentaților unui guvern rus legitim. În opinia sa, Comisia nu avea nicio competență în privinţa unui teritoriu al unui stat cu care Puterile Aliate nu au fost în stare de război, neputând-se aduce modificări teritoriale Rusiei, fără acordul acesteia. Punctul de vedere american a fost menținut pe tot parcursul negocierilor de pace.

Astfel, aliații au admis la Paris o grupare numită „Conferinţă politică rusă” menită să apere interesele Rusiei din 1914. Din această grupare făceau parte prinţul Lvov, primul preşedinte al guvernului provizoriu, Serghei Sazonov, fostul ministru de externe al țarului Nicolae al II-lea, şi Vasili Maklakov, fostul ambasador al Rusiei imperiale la Paris. Punctul de vedere al emigraţiei ruse a fost exprimat pe 9 martie 1919, în memoriul lui Maklakov, care prevedea că „toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate în afara şi fără consimţământul poporului rus”, propunând între timp un statut provizoriu pentru naţiunile interesate.

Acestei grupări i s-a adăugat și o delegație ostilă din Basarabia, compusă din A. N. Krupenski, fost mareşal, A. C. Schmidt, fiul fostului primar al Chişinăului, şi V. Țiganco, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră împuterniciți de un „Comitet de salvare al Basarabiei de sub jugul românesc”, cu sediul la Odessa. Gruparea Krupenski s-a raliat rușilor, arătând că unirea Basarabiei fusese „smulsă prin forţă şi corupţie”.

Delegația basarabeană în favoarea recunoașterii unirii, condusă de I. Pelivan, a depus eforturi considerabile de contrabalansare a cercurilor care cereau un plebiscit. Din corespondenţa lui I. Pelivan cu I. Inculeţ, reiese că ruşii în Elveţia, America, Anglia şi în Franţa, prin presă, tratau Basarabia ca pe o țară ocupată samavolnic de armata română. I. Pelivan scria: „Tot mai des basarabenii aveau de înfruntat indiferenţa şi dispreţul reprezentanţilor Marilor Puteri. Voi în ţară aveţi impresia cum că Basarabia se află în afara primejdiei. Aici însă nimeni din delegaţia română, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

Pe 2 iulie, problema Basarabiei a revenit în dezbaterile Consiliului Suprem. André Tardieu, brațul drept al lui Georges Clemenceau, a prezentat raportul Comitetului pentru Probleme Teritoriale, care recunoştea unirea Basarabiei cu România pe baza dreptului la autodeterminare, întărit de argumente de ordin istoric, etnic, geografic şi economic. (La şedinţa au luat parte: R. Lansing, din partea Statelor Unite, A. J. Balfour, din partea Angliei, şi T. Tittoni, din partea Italiei, iar alături de delegaţia română, compusă din Ion I. C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandy şi I. Pelivan, a fost invitat şi V. Maklakov, secondat de Krupenski şi Schmidt.) Consiliul a chemat în audienţă separată pe prim-ministrul român, Ionel I. C. Brătianu, şi pe fostul ambasador al Rusiei imperiale, Vasili Maklakov. Brătianu a susţinut caracterul plebiscitar al actului de la 27 martie / 9 aprilie 1918, dar şi pe al evenimentelor similare de la Cernăuţi şi Alba Iulia. Brătianu a arătat că tot așa și-au exprimat voința şi consiliile din Polonia, Cehoslovacia etc. În replică, Maklakov a contestat capacitatea Sfatului Ţării de a lua asemenea decizii. Problema unui nou plebiscit a condus la o polemică aprinsă. Brătianu s-a pronunţat categoric contra, afirmând: „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că, în mod liber, şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.

Prim-ministrul român și delegația noastră au părăsit, în semn de protest, Conferința de pace. Brătianu a fost nespus de iritat și din pricina faptului că, în prelungirea poziției americane, amiralului Aleksandr Kolceak îi fusese trimisă o scrisoare prin care acesta era invitat să hotărască soarta „părților românești” ale Basarabiei.

Nici Londra nu ne era favorabilă, englezii sperând, ca și americanii, într-o stabilizare a situației din Rusia. W. Churchill recomanda guvernului, prin ambasadorul Radu R. Rosetti, o înțelegere cu Anton Denikin, comandantul menșevicilor și care opera în Ucraina.

Lui Al. Vaida-Voevod îi va reveni pe mai departe sarcina de a relua negocierile, în locul lui Brătianu. În 1920, într-o şedinţă a Consiliului Suprem, Vaida-Voevod a ridicat din nou problema frontierei de est a statului român. Premierul francez şi prim-ministrul britanic au condiţionat satisfacerea cererii noastre de retragerea grabnică a trupelor române din Ungaria (asupra războiului româno-ungar vom reveni). Pe de altă parte, trebuie ținut cont de victoriile bolșevice și de prăbușirea visului aliaților în restabilirea Rusiei albe: amiralul Kolceak este prins și executat pe 7 februarie 1920; Denikin va fugi prin Constantinopol pe 4 aprilie 1920, stabilindu-se, în cele din urmă, în Franța.

Confirmarea internaţională (recunoașterea de jure) a unirii Basarabiei cu România s-a petrecut la 28 octombrie 1920, în condiţiile semnării, de către Take Ionescu şi Dimitrie Ghica, a Tratatului asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare. Tratatul a fost semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia și Japonia (cu două zile întârziere), pe de o parte, şi România, pe de altă parte. În primul articol se stipula: „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Rusia l-a contestat încă de la semnare printr-o notă de protest, iar SUA l-a ignorat.

Tratatul fost ratificat abia la 19 mai 1922 de către Anglia, apoi de România, iar la 11 mai 1924 de către Franţa. La 7 martie 1927, a fost ratificat și de către Italia. Din pricina conflictului sovieto-nipon din 1925, referitor la insula Sahalin, japonezii se obligau, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul privind unirea Basarabiei.

Nerecunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Tratatului din 1920 a făcut ca acesta să aibă doar o valoare morală. N. Titulescu sau Al. Crețeanu au arătat, la timpul lor că, din punct de vedere juridic, tratatul „nu ne poate da Basarabia”.

Încă din 1919, Statele Unite și-au menținut o atitudine rezervată în chestiunea unirii Basarabiei. La 12 aprilie 1933, secretarul de stat Cordell Hull vorbea preşedintelui F. D. Roosvelt despre eforturile diplomaţiei noastre de a obţine confirmarea apartenenţei Basarabiei la România. Astfel, în baza aprobării de către preşedintele Roosvelt a memorandumului remis Casei Albe de către secretarul de stat Cordell Hull, se decidea ştergerea din cotele de imigraţie a noţiunii de Basarabia, hotărându-se ca de la 1 iulie 1933 procentul de imigraţie atribuit respectivei zone să revină României. Dincolo de acest fapt indirect și pragmatic, trebuie spus fără ocolire că SUA au avut în permanență o „grijă” specială de a nu deranja colosul sovietic.

În concluzie, merită subliniat faptul că niciunul dintre statele care nu au semnat sau ratificat, Tratatul de la Paris nu au refuzat, în mod explicit, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Unirea a fost recunoscută de facto de aproape toate statele care au participat la Conferinţa de Pace, înfăptuirea ei fiind în concordanță cu principiile wilsoniene ale autodeterminării.

Epilog
În urma înțelegerii dintre Hitler și Stalin, din 23 august 1939, și a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iunie 1940, Uniunea Sovietică ocupă, la 28 iunie, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța (jud. Botoșani). Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem din 2 august 1940 și ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940, sudul Basarabiei, jud. Hotin, nordul Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componența Ucrainei. După intrarea României în al Doilea Război Mondial (iunie 1941), Basarabia a aparținut din nou României, până in 1944, când a fost ocupată de trupele sovietice și anexată, ca republică sovietică, de Uniunea Sovietică.

Basarabia este astăzi Republica Moldova, stat independent, cu ajustările teritoriale decise în 1940.

Autor: Dan Caragea
Nota redacției: Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.

Citește și