În politică, prostia nu este un handicap

clasa_politica

Idealiștii   

Mediul politic este unul foarte atractiv pentru două categorii bine delimitate: idealiştii şi profitorii. Primii, speră cu naivitate că, bazându-se doar pe calităţile care i-au propulsat în cariera profesională, pot contribui la o acţiune politică mai responsabilă, diminuarea corupţiei şi sporirea încrederii cetăţenilor în reprezentanţii lor, în structurile de conducere. Sunt oneşti, dau dovadă de moralitate şi încearcă să aducă acel echilibru necesar într-o viaţă politică atât de agitată şi agresivă. Nu sunt mulţi şi, oricum, numărul lor e în scădere în toate partidele.

Ceilalţi, mult mai numeroşi, încearcă să-şi ascundă nerealizările, frustrările şi complexele acumulate în viaţa privată sau socială, agitându-se continuu, dornici să atragă atenţia celor din jur asupra lor. Au arme redutabile: viclenia, răutatea şi prostia. De multe ori, se adevereşte ce spunea Napoleon: „În politică, prostia nu este un handicap!”.

Tot felul de nulităţi cu aere de oameni importanţi ajung să-şi dea cu părerea în probleme pe care de multe ori nici nu le înţeleg. Când nu izbutesc să-şi atingă scopurile, încearcă să arunce cu noroi în cei din jur. Calomnia, denigrarea, bârfa sunt elemente fără de care nu ar putea reuşi să-şi atingă scopurile. Suspiciunea şi neîncrederea în cei din jur şi tupeul, le asigură succesul. Când se întâmplă să eşueze devin răzbunători şi agresivi. Uneori, sunt ajutaţi de nişte pseudo-jurnalişti, nişte rataţi lipsiţi de orice rigoare profesională, care, pentru sume derizorii, publică în ziarele lor pângărite de atâta prostituţie, tot felul de lucruri mincinoase pentru a-şi servi stăpânii.

Partidele ar trebui să-şi deschidă porţile celor care le împărtăşesc valorile. Care valori? Foarte puţini le cunosc. Ce relevanţă mai au? Contează câţi bani ai, ce funcţii ocupi sau poţi ocupa. Cine cunoaşte principiile social-democraţiei sau liberalismului? Puţini, mult prea puţini. Profitorii nu sunt interesaţi de aşa ceva. Ei ştiu doar să-i doboare pe cei din jurul lor, să înlăture concurenţa şi, umili cu şefii, şi aroganţi cu cei care nu fac parte din lumea lor, să obţină puterea. Se ajunge astfel la paradoxul democraţiei: „oameni fără demnitate, ajung demnitari!”

Cei mai mulţi dintre cei care se implică în politică pornesc de la premisa mărturisită că, gradul lor de notorietate publică, oricum superior gradului de competenţă politică, le aduce voturi câştigătoare. Se înşeală amarnic. Modul acesta de a face politică este unul falimentar, este de fapt eşecul încrederii în valorile reale ale societăţii.

Nu vreau să închei aceste consideraţii despre politică pe un ton pesimist. Trebuie să spun că am cunoscut şi oameni de calitate morală şi intelectuală, oameni importanţi cu care am avut privilegiul să stau de vorbă şi m-au impresionat prin viziunea politică. Corecţi cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor, au o sarcină dificilă: aceea de a reda încrederea oamenilor în actul politic, promovând competenţele şi moralitatea.

Din păcate, idealiştii sunt pe cale de dispariţie, iar politica rămâne – din ce în ce mai mult -, la cheremul profitorilor. Implicarea în viaţa socială şi politică este o responsabilitate pentru fiecare dintre noi. Personal, sunt un amestec între idealism şi realism. Sau, mai bine spus, sunt un om tolerant, un om dispus să discute, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor. Accept critica atunci când e bazată pe o obiecţie raţională, adică, pe formularea unui argument. Înţeleg anumite pasiuni care conduc spre conflicte. Acolo unde există sentiment, există şi resentiment. Resping însă, campaniile denigratoare, calomnioase, în care injuria ia locul argumentului. Voi avea întotdeauna o replică fermă la adresa acelor personaje îndoielnice a căror menire pare să fie încercarea de discreditare a celor pe care îi invidiază.

Demnitatea

Dacă treptele demnităţii sunt numărate, acelea ale degradării sunt fără de număr. Am verificat adevărul acestei afirmaţii recent, la un eveniment important când a trebuit să asist la tristul spectacol dezolant și mincinos oferit de un personaj hilar, o mediocritate ambiţioasă şi vicleană, cu destule pretenţii şi multe ifose. De fapt, o biată jivină care, târându-se, îşi închipuie că zboară. Face, evident,  parte dintre cei pe care, oricât ai vrea să-i ridici, ei preferă să coboare. Cunoşteam de mult timp josnicia acestuia, răutatea sa maladivă şi vorbăria-i sterilă. Aroganţa şi parvenitismul său îmi săreau adesea în ochi. O vulgaritate iremediabilă, o golănie totală ca atitudine sufletească şi stil de comportare. Ani la rând, s-a dovedit tot mai mult de o rară insolenţă şi agresivitate abia mascate. Și-a închinat viaţa artei de a înşela, de a ameninţa, de a intriga, de a minţi, de a învrăjbi. Doar aşa poate izbândi! Nu îi lipsesc ipocrizia, îndrăzneala şi neruşinarea. I-a lipsit însă, totdeauna, acea lărgime a sufletului, care, îţi dă posibilitatea să trăieşti lăsând şi pe ceilalţi să trăiască.

Personajul s-a născut cu venin în suflet. Modestia acestuia ascunde o bolnăvicioasă infatuare. Cinstea, lipsa prilejului de a fi altfel. Resemnarea, neputinţa revoltei. Orice succes al oricui este o lovitură mortală în sufletul său bolnav. Personal, mărturisesc că, aș urî mai mult dacă aş dispreţui mai puţin acest personaj dar, nu mă pot coborî la un nivel atât de josnic, de aceea, sincer, aleg compătimirea…

Kasandra Kalmann Năsăudean – Redactor șef/Occidentul românesc

 

Citește și