„Câte limbi vorbești, atâtea vieți trăiești”

Românca Ilinca Popescu trăiește viața unui european de astăzi, este omul vremurilor noastre. Liber să se căsătorească cu cineva de la celălalt capăt al continentului, să circule, să muncească, să nască departe de familia ei, să-și ia copilul, câinele și rulota și să străbată lumea. „Momentan răspund din Spania, în jurul nostru aud franceza mai des decât spaniola, iar parcările pentru camping car-uri sunt pline de auto rulote și van-uri cu numere de Franța, Germania, Olanda și UK”, îmi spune ea. S-a născut și a crescut în Brașov până la 19 ani, cea mai stabilă relație cu un oraș, de până acum. A studiat la Cluj, în Franța și la Viena. A lucrat în corporații la București, într-un atelier de artă la Viena. S-a căsătorit cu un francez.

În Franța s-a reinventat, învățând alte și alte profesii, care să o țină pe linia de plutire. Și continuă să o facă, pentru că „facturile nu le plătește ego-ul intelectual. De fapt, această realizare, dureroasă la început, mi-a oferit libertatea de a mă integra și de a aprecia gimnastica practicată de atâția francezi, de a îmbrățișa non-atașamentul față de un job”, recunoaște Ilinca. „Aici nu există, sau infim mai puțin decât în România, ceea ce aș numi snobismul intelectual. Mulți foști ingineri, manageri, profesori se formează în meserii mai puțin intelectuale, pentru a putea fi bine plătiți oriunde și oricând, pentru a putea să o ia de la 0 oriunde, pentru a putea călători.”

Spunem adesea că lumea se schimbă, că românii se schimbă, că „tinerii de astăzi sunt altfel”. Dar în ce fel? Cât de bine cunoaștem destinele celor care reinventează astăzi modul de a fi în lume? Am întrebat-o pe Ilinca Popescu, o tânără care trăiește în noile vremuri, cum arată viața ei, cum a crescut și s-a pregătit un om tânăr român pentru marea evadare.

Dragă Ilinca, ești copil al comunismului, ai crescut într-o lume în schimbare, cum ai descrie-o, cum se poate spune povestea noastră pentru ceilalți europeni?

Ilinca Popescu: Am avut o copilărie obișnuită pentru generația copiilor născuți spre sfârșit de comunism în România; am făcut parte din tabăra celor crescuți de bunici, până la vârsta de 9 ani, tocmai pentru a evita cheia atârnată de gât. Ai mei locuiau la 20 de minute de mers pe jos, mă vizitau miercurea, locuiam la ei duminica pe vremea comunismului, apoi întreg weekend-ul după anii `90. Îmi plăcea la bunici, mi-aș fi dorit să locuiesc la părinți ca orice copil cu rădăcini în „Muzeul abandonului”, astăzi – cu recul, însă – îmi dau seama că a fost o șansă și sunt recunoscătoare. Anii de liceu, la fel ca cei din școala generală și din cea primară, i-am trăit în mediul germanofon, la Johannes Honterus, școala de lângă Biserica Neagră. O școală destul de libertină, cel puțin pentru anii `90, cu predare în limba germană. Nu am cunoscut uniforma, aveam voie cu piercinguri și rasta, aveam un post de radio al școlii și câțiva profesori din Germania care erau atât de faini, atât de liberi și de logici de fapt, încât la început ne-a fost greu să îi respectăm.

Cum s-a format un tânăr în tranziția noastră, cum au fost studiile tale și experiența muncii la început? 

Ilinca Popescu: Până să plec definitiv din țară, am tot plecat. Mai întâi la Cluj, unde am studiat jurnalismul. Apoi, cu o bursă Erasmus, un semestru în Franța, după care am plecat la masterat la Viena, unde am studiat comunicarea. În România, pe parcursul studiilor, am lucrat în jurnalism. La Viena, am continuat să scriu pentru publicații independente, am lucrat pentru un muzeu în branding și pentru pictorul Helmut Kand în domeniul picturii și al recondiționării. Pe vremea aceea, România nu făcea încă parte din Uniunea Europeană, așa că, la finalul studiilor, m-am întors în țară unde, ca orice tânăr cu limbi străine în CV, am intrat în lumea corporațiilor. Mai întâi în PR, în Brașov, după care în marketing digital în București. Undeva în mine știam că e mai mult de văzut, de trăit, trebuia însă să bifez și Bucureștiul înainte să plec de tot.

Dacă ar fi să faci o descriere a experiențelor tale în acele mari orașe, până să pleci în Franța, cum ar arăta ea?

Ilinca Popescu: Asociez orașele în care am trăit cu vârstele la care le-am experimentat. Brașovul si Clujul le asociez cu nepăsarea, cu lipsa grijilor, cu aripile acelea enervant de lungi și de stufoase. Am adorat anii din Cluj, o lungă perioadă am tot comparat și nimic nu ajungea la nivelul de efervescență culturală și de atmosferă vie pe care le-am trăit în anii studenției. Apoi, nevoia de a ieși mereu, de a fi în mijlocul evenimentelor a mai scăzut, așa că m-am deschis noului și am început să percep orașele așa cum sunt, fără să le mai compar.

Viena este un oraș cât se poate de frumos, cu o atmosferă calmă pentru o capitală, un oraș așezat și sigur, prea așezat însă pentru Ilinca la 22, 23 de ani. Bucureștiul l-am experimentat la 27 de ani, prea târziu ca să mă îndrăgostesc de el, prea formatată de Transilvania și de anii din Austria și Franța ca să nu mă deranjeze unele și altele.

Dragă Ilinca, ai crescut într-o societate multietnică la Brașov, cât contează să știi o limbă străină din familie? Acest lucru te-a ajutat să înveți cu mai multă ușurință alte limbi, să înțelegi alte culturi?

Ilinca Popescu: Am crescut într-o societate oarecum multietnică, având sași și maghiari colegi și prieteni, dar mai ales într-o familie interesată de limbile străine. Mama este profesor de engleză și de italiană, iar ambii bunici din partea mamei vorbeau germana, franceza, bunica un pic de engleză, iar bunicul un pic de spaniolă.

Nu am dormit niciodată după-amiază. În timpul siestei, mă retrăgeam mereu cu bunicul în biroul lui. Acolo îmi citea din La Fontaine în franceză, nu înțelegeam o iotă, și din frații Grimm în germană. Repetam cu el cuvintele pe care le sublinia, iar mai apoi le căuta în dicționar și le nota în caietul de cuvinte necunoscute. „Câte limbi vorbești, atâtea vieți trăiești” îmi spunea mereu.

Germana am început să o învăț la grădiniță, la 3 ani. Apoi engleza la 8 ani, în clasa a doua la școală. Pe lângă îmbunătățirea capacităților cognitive, cred că prima limbă străină face ca a doua să fie mai ușoară. Sertarele sunt deschise, trebuie doar umplute. Astăzi observ gimnastica lingvistică, capacitatea de a sări dintr-o limbă într-alta, dar și haosul pe care îl poate produce dacă sunt limbi similare. În timpul masteratului am încercat să învăț italiana în timp ce aprofundam spaniola. Nu am reușit, am renunțat la italiană. Îi va veni vremea la momentul potrivit.

Cu siguranță, a vorbi o limbă străină te apropie de cultura celor care o vorbesc, nu mai este doar „lèche-vitrines”, „window shopping”, intri în carnea limbii, o diseci, o însușești. Te apropie de argou, acolo unde se desfășoară de fapt caracterul limbii, unde e gustoasă, unde se citește mai bine cultura unei țări. Înțelegi mai întâi versurile, dialogul din filme, după care referințele. Începi să pricepi subtilitățile, să te amuzi.

Tu ești o ființă călătoare, ai fost în India și te-ai îndrăgostit de ea. Ai călătorit mult, și continui să o faci. Cum vezi acum explorarea altor lumi, altor țări și culturi, chiar dacă nu trăim și nu ne stabilim acolo, de ce a devenit o practică pentru foarte mulți contemporani, inclusiv pentru români?

Ilinca Popescu: Cred că e o bogăție, de care e păcat să ne lipsim, acum, când societatea ne-o permite. Înainte nomadismul se învârtea în jurul nevoilor primare. Astăzi nomadismul se împarte în nomadism, semi-nomadism (cei care păstrează o locuință și călătoresc doar câteva luni pe an) și nomadismul de lungă durată (cei care se mută o dată la câțiva ani cu jobul în alte țări).

E o ocazie de a vizita și de a cunoaște mai în profunzime alte peisaje, altă vegetație, alte culturi, alți oameni, alte tradiții și ritualuri, alte gusturi, alte mirosuri. Este și o ocazie de autocunoaștere în afara zonei de confort. În vest, nomadismul a început demult, iar voiajul cu rucsacul în spate pentru o perioadă de șase luni, un an de și mai demult. Pentru români începe să fie o practică și mă bucur enorm să văd asta. Din ce observ, tinerii își iau libertatea de a călători lucrând de acasă. Nivelul de trai și posibilitatea de a lucra la distanță joacă un rol important. Sper ca în viitor să vedem și pensionarii la volanul auto rulotelor străbătând Europa, așa cum o fac vârstnicii francezi, după ce și-au petrecut vacanța de vară alături de familie.

Te-ai îndrăgostit de un tânăr francez, iar acum aveți un copil. Cum a fost întâlnirea familiei tale cu a lui? Ce a fost mai greu în experiența ta de familie româno-franceză?

Ilinca Popescu: Nu aș putea spune că au fost greutăți specifice unei familii mixte, cred că temerile de dificultăți au fost mai mari decât realitatea în sine. A existat doar bariera lingvistică, care însă s-a dovedit a fi destul de irelevantă. Părinții lui, ca mai toți francezii, nu vorbesc engleza, tata nu vorbea franceza, mama înțelege și vorbește un pic. Am tradus mult, s-au întâlnit la nivelul privirilor, al limbajului para verbal și nonverbal, ceea ce nu e chiar atât de rău pentru a cunoaște pe cineva.

Cum sunt relațiile dintre familiile voastre acum? Ce diferențe ai observat între modul de viață de familie acolo față de cea din România? Pe Noah, fiul tău, îl înveți și limba română?

Ilinca Popescu: Familiile noastre petrec momente plăcute împreună o dată, de două ori pe an. Există mult respect la mijloc. Viața de familie aici este mai puțin pregnantă decât în România, părinții se implică mai puțin în viața și deciziile copiilor. Bunicii petrec timp cu nepoții, dar nu au rolul de baby-sitter ca în România, am impresia că se respectă mai mult intimitatea și nevoia de intimitate a celuilalt. Asta poate și datorită faptului că pensionarii aici sunt activi, au viața ritmată de ieșiri, drumeții, jocuri, hobby-uri. Nu au toată atenția focalizată pe copii și copiii copiilor lor, cum mi se pare că se întâmplă în România. O altă diferență pe care am observat-o încă de la început, sunt cântecele. Francezii au cântece de familie, sunt în stare să cânte o oră între meniul principal și desert. Sunt cântece haioase, copiii participă, adulții se amuză la un alt nivel, unele fiind deocheate. Se râde, se destinde. Lui Noah i-am vorbit în primul an doar în română, după care am început să îi vorbesc în ambele limbi. De un an și ceva încoace, îi vorbesc, din păcate, aproape doar în franceză. Încerc să revin la un stadiu bilingv prin cărți și desene animate în română, e un exercițiu greu, odată ce ai rupt pactul o dată, iar viața se derulează în viteză într-o altă limbă. Este pe lista de priorități.

În privința locuirii, a jobului în Franța, cum a fost pentru tine? Mulți români plecați vorbesc despre realizările lor. Dar care au fost greutățile, amărăciunile noii tale vieți? 

Ilinca Popescu: A fost greu să mă desprind de cartea de vizită, de a accepta că într-o țară străină, unde nu vorbești limba, poți uita meseria de jurnalist sau de PR. A fost un proces eliberator de fapt, dar care a durat spre doi ani. A trebuit să accept că ego-ul e mare și că facturile se plătesc și din activități care sunt doar remuneratoare, care nu sunt o extensie a ta. De fapt, această realizare, dureroasă la început, mi-a oferit libertatea de a mă integra și de a aprecia gimnastica practicată de atâția francezi, de a îmbrățișa non-atașamentul față de un job. Aici nu există, sau infim mai puțin decât în România, ceea ce aș numi snobismul intelectual. Mulți foști ingineri, manageri, profesori se formează în meserii mai puțin intelectuale, pentru a putea fi bine plătiți oriunde și oricând, pentru a putea să o ia de la zero oriunde, pentru a putea călători. Imediat cum am ajuns în Franța am lucrat în client-service în germană și engleză, după care și în franceză. Odată ce am învățat limba și m-am aclimatizat, mi-am permis să practic și în alte domenii care mă atrag. Am păstrat însă distanța dintre mine și activitatea pe care o practic. Un alt moment dificil a fost primul Crăciun. Mi-au lipsit colindele, sarmalele – chit că sunt vegetariană –, salata de boeuf și turta dulce. În al doilea an, le-am propus francezilor. În al treilea an, m-am bucurat de fructele de mare și de foie gras. Nu-mi mai lipsesc, mă bucur însă de un târg de Crăciun la granița cu Germania, unde este frig în primul rând, unde Crăciunul aduce cu cel românesc. Cel puțin în decor.

Care sunt diferențele raportului cetățean-stat în Franța față de România?

Ilinca Popescu: În Franța am învățat mai întâi că am drepturi și că nu trebuie plecat capul. Chit că există multă, foarte multă hârtie imprimată și formulare completate, nu este în van. Cetățenii au din ce în ce mai puține avantaje și în Franța, francezii ar spune că trăim un sistem care face ca bogații să se îmbogățească, iar săracii să sărăcească. Rămâne însă un sistem în care există „la carte vitale”, asigurarea de sănătate pentru toți locuitorii republicii, șomajul și multe ajutoare din partea statului pentru locuință, creșă și reorientarea profesională. În schimb, concediul de maternitate este de doar trei luni pentru mamă și de o lună pentru tată. Aș spune că cea mai mare diferență constă în încrederea în instituțiile statului. Când aud cât costă o naștere în România, într-un spital privat, fiindcă nu există încredere în spitalele și maternitățile de stat, mă îngrozesc. Mi se pare că dreptul la viață trebuie plătit greu, ori cu viața, ceea ce mi se pare strigător.

Te-ai îndreptat spre jurnalism și artă, apoi ai căutat să înveți să faci și altceva mai pragmatic, chiar înainte să pleci din țară. Care sunt  preocupările și specializările tale?

Ilinca Popescu: În Franța, m-am reinventat și continui să o fac. Nu mi-a plăcut viața de corporatist, așa că m-am reorientat către activități care implică relația umană, psihologia și libertatea artistică. M-am format în terapia prin artă în India și Spania cu artista Meera Hashimoto și cu psihologul Svagito Liebermeister, tot în terapia prin artă m-am format în Franța timp de trei ani, unde am intrat în adâncimile psihologiei și ale terapiei, după care m-am format în constelația familială. În timpul formărilor și după, am lucrat în sistemul Montessori, am avut un butic unde am vândut ilustrații și creații de-ale mele, înainte de Covid am avut și un cabinet în paralel cu buticul.

Ai urmat cursuri de terapie prin artă și ai lucrat în acest domeniu, la noi aproape inexistent. Ce ne poți spune despre această practică folosită în occident?

Ilinca Popescu: Nici în occident nu este încă o practică foarte răspândită, nu este încă rambursată (decontat – nota red.) de sistemul social, cum sunt psihologii sau psihomotricienii. Nu profită de statutul osteopaților spre exemplu. Fiecare spital însă, casă de bătrâni sau centru de reeducare are un terapeut prin artă. În sistemul liberal apar din ce în ce mai mulți practicanți. Terapia prin artă, adică prin pictură, dans, modelaj, nisip și alte practici care se înscriu în efemer, este un sprijin psihoterapeutic prin mijloace artistice. Nu înlocuiesc psihologul, sunt metode terapeutice complementare, chit că vorbim despre transfer și contra-transfer. Este un mijloc prin care clientul ajunge să reconstruiască un dialog cu el însuși, prin care exprimă răni traumatice într-o manieră non-verbală. Câteodată gesturile sunt mai sincere decât poveștile pe care ni le povestim.

Ce faceți acum, tu și familia ta? Cum arată viața voastră?

Ilinca Popescu: De două luni și jumătate încoace, suntem nomazi. Trăim în auto rulotă de 8 metri lungime, noi trei și cei doi câini, un Golden Retriever și un Labrador. Ei au spațiul lor, izolat, în camping car, noi – restul. Deocamdată suntem în Spania, ne îndreptăm încet, încet, către Portugalia. Proiectăm un voiaj de doi ani, câtă vreme mă pot ocupa de programa școlară de „acasă”. Descoperim locuri noi o dată la două, trei zile. Nu este ușor, însă nu mă plâng. Ne lăsăm ghidați de nevoile camping carului, adică a face plinul de apă, a goli rezervorul de apă uzată și toaleta o dată la trei zile. Învățăm să respectăm apa. Plănuim să petrecem iernile în țări calde, iar verile în cele mai răcoroase. Ne oprim în campinguri când nu avem soluții, în restul timpului parcăm unde ne este autorizat, ceea ce nu este neapărat ușor pe coastă, multe orașe au semnul de auto rulotă interzis la intrare.

Este grozav să schimbi peisajul în fiecare zi și să păstrezi același cadru de confort și de „acasă”. Necesită însă multă căutare, multă putere de adaptare, un șofer bun și multă răbdare. Ne dorim să lucrăm în fiecare țară străbătută, viața în camping car ne permite luxul de a lucra cu rândul. Eu voi propune ateliere prin terapia prin artă și de constelație familială, în paralel lucrez la o carte ilustrată despre emoții pentru adolescenți și adulți și scriu din când în când pe blog. Îmi era dor de scris. Întâlnim oameni care ne marchează într-un fel sau altul, locuri care ne fascinează. Nu știm cum vom fi la finalul voiajului, iar asta mă atrage cel mai mult, cred. Mi se pare că voiajul este o mișcare atât către exterior, cât și către interior. Zilnic îți testează limitele și rezistențele.

Ai străbătut toată Europa, cunoști mai  multe culturi. Privind spre acasă, cum vezi acum România?

Ilinca Popescu: Mi se pare că românii se zbat să aibă drepturi și mi se pare admirabil. Tot ce fac asociațiile și oamenii mărunți, dar mulți, fac ca țara să fie un loc mai bun. Mi se pare că România este de multe ori mai trendy și mai cool decât alte locuri din Europa. Își construiește o identitate cât se poate de contemporană, îndepărtându-se de micul Paris, apropiindu-se de Berlin. Vorbesc despre generația mea și despre cele ce vin din urmă. În ceea ce privește vârsta a treia, din păcate, mi se pare că România are încă multe de învățat. La fel cum are de învățat despre multiculturalitate, ar trebui să se ia un pic la curățat de rasism.

Cum percep francezii România? Sau cum ai perceput tu impresia lor despre noi?

Ilinca Popescu: Francezii sunt deschiși față de România, au trecut vremurile de acum zece ani, când se întrebau dacă avem electricitate. Fiecare francez cunoaște cel puțin un român pe care îl apreciază, fiecare francez a fost cel puțin o dată la un medic, stomatolog sau veterinar cu accent estic și nume în –escu. Sunt curioși și își doresc să o viziteze cândva. Toți prietenii noștri de aici au fost deja în Transilvania și încă vorbesc despre cum România este încă atât de „à l’ancienne” și, totodată atât de modernă, mult mai modernă decât Franța, despre cafeaua bună și fetele frumoase de care e „păcat că sunt atât de machiate”, despre cum România încă are un miros al ei pe străzi, cum nu miroase a Sephora și Marionnaud ca toate orașele vestice.

Nu m-am lovit niciodată de stereotipuri sau mentalități obtuze, asta poate și fiindcă nu cunosc pe nimeni care să fi votat cu extrema dreaptă. Cel puțin nu asumat.

Cum crezi că s-ar putea conecta mai bine arta, cultura română la cea franceză? Cândva eram mica Franță din celălalt capăt al continentului. Ce s-ar putea face pentru ca în artă, cultură, știință să colaborăm mai bine?

Ilinca Popescu: Cred că există multe proiecte de colaborare, care însă rămân necunoscute atât eventualilor participanți, cât și publicului. În România, știu că Alianța Franceză din Cluj este foarte activă pe plan cultural. Probabil că ar fi o soluție să se răspândească și în celelalte orașe. În privința artei și a culturii, cred că o producție cinematografică franco-română ar avea cel mai rapid efect, un film cu o răspândire ca Gadjo Dilo, care să prezinte potențialul artistic, care să arate România citadină, care să dea la o parte imaginea de cultură și muzică balcanică și atât. Mai cred că trebuie ceva nou, a insista pe originile românești ale lui Ionesco, Brâncuși și Eliade nu văd să aibă vreun efect, nici a miza pe micul Paris, fiindcă nu mai este.

Mulți văd în fenomenul migrației, al mobilității tot mai crescânde, un pericol. Milioane de oameni călătoresc și se mută, fug din calea dezastrelor, războaielor. Poate că trăim una dintre cele mai mari fluctuații de populații din istoria lumii. Tu cum vezi acest fenomen?

Ilinca Popescu: De-a lungul istoriei omenirii, am fost mai mult nomazi decât sedentari. Abia când au apărut Homo Sapiens, am început să ne așezăm. Hrana și pericolele, nevoile primare ne-au făcut dintotdeauna să ne mutăm, să căutăm siguranța și confortul.

Înainte să înceapă războiul în Ucraina, râdeam că „les roumains sont partout”, românii sunt peste tot. Apoi sirienii. Apoi românii care pretind a fi sirieni în intersecții. Imaginea cea mai vizibilă a milioanelor de imigranți. Acum câteva decenii au fost asiaticii, iar de-a lungul anilor, cetățeni ai fostelor colonii. O plimbare pe orice stradă din Paris este imaginea multiculturalității. În orice cartier sunt restaurante sau fast-fooduri indiene, chinezești, libaneze my love, thaï, turcești, italiene. Franța a fost dintotdeauna „terre d’accueil”, tărâm de primire, iar asumarea istoriei a obligat-o să continue să fie. Când a izbucnit războiul, ne-am gândit cu toții cum Canada este o soluție, aceeași limbă, dar departe. Luând pulsul evoluției, lumea s-a liniștit, vesticii rămân în vest. Și continuă să fie tărâm de primire.

Cred că este o problematică delicată, în sensul în care există culturi care emigrează, dar care nu îmbrățișează cultura și limba noii țări, care impun mai mult decât sunt dispuși să se aclimatizeze. Copiii se adaptează și se integrează atât cât dorința de apartenență și de loialitate le-o permite. Nu cred că este un pericol, suntem mulți, poate deja prea mulți, dar încă este loc, iar societatea este vie, se dezvoltă odată cu noile cerințe, odată cu noile valuri.

Cred că războiul din Ucraina a trezit multă lume. Înainte, catastrofele erau departe, nu atingeau un eventual transfer, ceea ce face că ne-am trezit plini de compasiune și dornici de a ajuta, așa cum nu am făcut-o niciodată. Ideea de populație unită, în ciuda oricărei credințe sau orientări politice, am experimentat-o deja cu toții, peste tot în lume, în primul an de Covid. Cred că astăzi vibrează aceeași coardă.

Politicienii și experții în finanțe probabil că privesc timorați viitorul. Personal, îmi aduc aminte de concertul Dhakha Braka, trupa ucraineană, ajuns și în Bordeaux, de acum câteva luni. Se vorbea în toate limbile în sală, ucrainenii aduseseră steaguri. Cu toții am strigat Slava Ukraini la final de aplauze, imaginea vie a ceea ce nemții numesc „Weltmensch”, un om al lumii, fără judecăți asupra altor culturi.

Despre România bunicilor. Ilinca Popescu: „Bunica s-a născut într-o familie burgheză, străbunicul era contabil pentru olandezi și petrol, iar străbunica casnică, fiică de emigrantă pe Dunăre, din Serbia către România, cu un presupus aur în buzunare și o icoană atârnată de gât, care azi e agățată pe peretele din dormitorul alor mei. Străbunicul venea acasă vinerea cu caleașca plină de muzicanți și continuau chiolhanul acasă în pahare de cristal, criticând sistemul. Până când, într-o noapte, străbunicul a fost băgat în pușcărie de comuniști. Când a ieșit, a donat tot ce n-au luat comuniștii, bisericii. De-al dracului. Bunica a studiat în buncăr pentru admiterea la facultate, a devenit medic în anii ’50.  Era printre singurele femei în facultate, conducea mașina, la fel, printre puținele șoferițe ale vremii, lua deciziile grele în cuplu, bătea cuie în pereți, se ducea la toaleta publică din Piața Sfatului noaptea, pe vremea când locuiau 5 (bunicii, mama naturală, fratele lui bunicu și soția abia ajunși în Brașov) într-un apartament ciopârțit prost în comunism, de pe Michael Weiss, cu buda și bucătăria la comun. Se apuca să repare țevile de apă la aproape 80 de ani, gătea în fiecare zi pentru nepoata-sa, îngerașul, puiuța, coculeana, pentru mine. Îmi punea hainele deasupra plitei și cizmele dedesubt în zilele geroase, decojea mandarinele în șarpe, mereu în formă de șarpe, punea coaja ondulată pe plită, să miroase frumos, când îmi beam ciocolata caldă mereu trasă prin strecurătoare ca să nu simt pojghița dezgustătoare. Îmi făcea masaj serile și îmi peria părul diminețile, mă alinta cu vorbe dulci. Bunica, între vorbe mieroase, era fermă. I se mai spunea Frau Generalu’ la mișto. Nu exista negociere, nici înduplecare. Regulile nu cunoșteau niciodată ajustare. Așa e, așa a fost dintotdeauna.”

Autor: Ruxandra Hurezean (Cluj-Napoca, România). Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc

Foto: Arhiva personală Ilinca Popescu

Nota redacției:

Ruxandra Hurezean este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”. Scrie la Occidentul Românesc din martie 2022.