„În căutarea satului străbun” – Expoziție de fotografie de Dragoș Bărbulescu

Foto: Dragoș Bărbulescu

Privit prin obiectivul lui Dragoș Bărbulescu, satul românesc este un spațiu de excludere demografică, o materializare în lumini și umbre a unei tragedii care macină încet dar sigur seva națiunii. Un spațiu în care inevitabilul, dezechilibrul, efemerul și decadența conturează o lume aproape distopică, care pune totodată sub semnul întrebării anduranța noastră antropologică. O fereastră către tradițiile și valorile vechiului, de care voluntar sau nu, ne rupem. Un recurs vizual, prin care mai putem păstra viu, cel puțin pentru un timp, acel ethos autentic al strămoșilor.

O stare de fapt pe care fotograful Dragoș Bărbulescu și profesoara Carmen Răduț o aduc în Spania cu ocazia expoziției de fotografie „În căutarea satului străbun”, desfășurată la San Lorenzo de El Escorial în perioada 1-16 octombrie. O stare de fapt pe care cei doi protagoniști o aduc aproape, în exclusivitate, cititorilor Occidentului Românesc.

Occidentul Românesc: De ce ai ales să aduci în fața oamenilor această aproape distopică stare de România?

Dragoș Bărbulescu: Nu a fost o alegere de moment sau o decizie simțită ca un imbold, ori vreo dorință precisă de a expune publicului o stare de fapt concretă, o realitate – din păcate –  cruntă; cred că fost mai degrabă reacția mea la mediul înconjurător și sentimentul că ceva dramatic, de anvergură națională, se petrece în fața ochilor mei, iar acest fenomen trebuie analizat, simțit și ulterior făcut cunoscut prin mijloacele și felul meu de-a mă exprima. Concepția mea generală despre lume și despre România este una ce are o notă gravă, pesimistă, amestecată cu nostalgia unor vremuri care au apus treptat și variabil, evident – după 1990. Începând cu anii 2000 însă, cred că mulți dintre noi, cei din generația anilor ’60 – ’80 în special, am putut observa un declin mai pronunțat al stărilor de lucruri din țară: politice, sociale, morale, culturale, etc.

După ce mi-am cumpărat prima oară un aparat foto digital, o „scrumieră” în materie de scule, dar care în ’94 pentru mine însemna un nou pas, o mică revelație în materie de fotografie, cred că s-a înfiripat în mine conceptul acesta al conservării lucrurilor cărora le eram martor, în ideea vag conturată că ele ar putea cândva, fie de folos mie sau altora, fie ca obiect de amintire peste ani și ani, fie ca un fragment de informație (documentară…). În fine, au trecut anii, eu am tot strâns imagini după imagini, albume personale peste albume, neștiind în fond cu ce „se mănâncă” de fapt Fotografia ca artă, ca și concept și ca utilizare la maximum. Mă rog, fondul era acolo, dar nimic din mine nu era cizelat, nu era deschis către viziunea unor posibilități nebănuite de-a valorifica imaginile pe care le surprindeam. Totul se desfășura liniar, oarecum banal, și îndreptat către folosul și satisfacția intimă, personală și egoistă.

Am urmat, prin 2010, un curs intens de fotografie, asociat cu achiziția de aparatură DSLR; cameră video aveam deja. Mi-au fost de un imens folos acel curs, acei lectori și acele materiale cu care am intrat în contact. Mi s-au deschis ochii. Pe scurt, intrasem într-o nouă eră, dar pe care nu știam cum s-o tratez și implicit, cum s-o valorific. Au fost perioade în care căutam, încercam să prind lucruri noi, să învăț tehnici de utilizare, în timp ce felul meu de-a fi e unul delăsător, superficial, leneș. Îmi place lenevia; e vorba de o lenevie creativă, contemplativă, liberă de vacarmul și nonsensul general. A fost o perioadă în care nu știam ce vroiam, deși aspiram la glorii și culmi în ale fotografiei ca orice novice visător, fără să fac ceva concret și ferm. Și uite, așa am ținut-o ani de zile, în frustrări și lipsa unor rezultate sănătoase și frumoase.

Dar cursul vieții nefiind constant, situația mea socială schimbându-se, în sensul că m-am rupt treptat de genul de viață mulat pe structura comună socială, a permis suficient formarea unui nou cadru în care am putut să mă desprind de norme, de reguli și de sisteme pe care să zicem, „inițiații” în artă și cultură ni le tot recomandă ca drum de urmat. Am vrut să fiu eu și numai eu, să simt, să gândesc și să reacționez strict după firea și structura mea. Lucru care practic e imposibil, dar pe care-l putem atinge într-o măsură mai mică sau mai mare.

Revenind la întrebare. Aveam aparatură foto suficient de bună pentru a putea face cu ea ceva care să mulțumească sufletul meu, nu aveam relații multe, nu făceam parte din niciun grup de fotografi, din nicio gașcă anume de entuziaști și pasionați în materie, eram și încă sunt un tip superficial și delăsător, o fire singuratică, oarecum izolată și îndreptat cu atenția către fondul și adâncul lucrurilor. Dar aveam trăiri, pasiuni, multe frământări intime, filozofice și psihologice, neexistând însă o motivație și un anume domeniu căruia să mă dedic în materie de fotografie. Pare să fie un paradox, dar eu nu mă consider nici acum ca fiind un fotograf în sensul pur și popular al termenului; mă consider un om simplu care deține câteva scule foto-video, și pe care le utilizează așa cum simte. Odată ce am decis că eu niciodată nu voi putea adera la statutul de-a fi un fotograf de evenimente (nunți, botezuri, publicitate, fotografie de produs etc.) va trebui să mă consum în raport și în armonie cu dictatul sufletului și a minții mele.

Așa s-a întâmplat că în ultimii ani, ajutat și de faptul că am o casă a părinților mei undeva la țară, am început să colind satele, dealurile și pădurile de-acolo, iar mai târziu mi-am extins zona de căutare. M-a „susținut” mult faptul că mereu am dus lipsă de bani, mereu s-a menținut o stare incertă materială și socială, trăind modest și relativ echilibrat, lucru care mi-a permis să pot privi detașat lumea sub toate aspectele ei. Nu am familie, și asta poate fi considerat un alt avantaj: fac ce vreau și când vreau, dacă situația îmi permite.

Am analizat și am tot dat ocoluri fenomenului românesc, am criticat și am acuzat mereu declinul nației noastre, în ansamblu, chiar dacă am remarcat și lucruri lăudabile, frumoase, dar într-un procent îngrijorător de scăzut față de starea generală. Sunt mulți fotografi asemenea mie, poate nu identic. Sunt fotografi care au o conștiință vie, frumoasă, nobilă, creativă, care văd ce se întâmplă. Sentimentul că ești martorul unor fenomene relativ noi (vezi digitalizarea și americanizarea societăților subdezvoltate!), faptul că ești contemporan unui spectacol dramatic, nemilos și implacabil la care de fapt întreaga lume asistă, îți creează cadrul potrivit de a lua act și poziție față de ceea ce se întâmplă. Iar asta o poți face și prin fotografie. Numai că ceea ce fac (și) eu se îndreptă către o zonă mai puțin luată în seamă.

Faptul că zona rurală, ca să nu mai vorbesc de cea forestieră – de la noi – se degradează constant și sigur, trece neobservată. Am sentimentul că nimănui nu-i pasă de lucrul acesta, că zestrea noastră etnică și culturală dispare treptat, și fie lasă loc pustiului, fie e înlocuită de fenomenul kitsch sau al unui soi de viață ambiguu, lipsit de gust, de esență, de vitalitate.

Deopotrivă – oameni, case, biserici vechi, terenuri, monumente semnificative locale sau de patrimoniu, cărți, vestigii, obiecte, etc. – toate astea cred că nu mai interesează pe nimeni. Măcar de-ar avea putere prin ele însele să rămână cumva intacte, imune degradării și erodării inevitabile, sub semnul trecerii timpului. Dar nu, ele se încăpățânează întru degradare. Merg frecvent prin zonele acestea, intru în contact cu unii oameni, umblu prin zone rămase în paragină, deseori pustii sau pustiite, chiar dacă multe din ele figurează ca proprietăți cu acte valabile, având un titular de drept: starea generală e una de nepăsare și indiferență, și cu îngăduință aș zice – și de neputință.

Migrația multor români în afara țării, schimbările sociale și economice, distrugerea nemiloasă a instituțiilor și factorilor de educație de la noi din ultimii treizeci de ani, au permis alcătuirea acestui tablou tragic. Iar eu mă angajez a fi un observator afectat de aceasta, un estet al urâtului și gravului, un meșter care din imaginile realizate compune un mozaic trist ce oglindește o lume ajunsă demult în pragul definitivului morbid.

E o atracție inexplicabilă mie până în momentul de față, un sentiment dulce-amar pe care-l încerc în fața RUINEI. Da, asta e: mă atrag ruinele, lăcașurile semi-obscure, fenomenul degradării în curs, jocul de umbre fantomatice al unei deja foste lumi, muzicalitatea sumbră a spectacolului în care atât cadrul cât și personajele descriu o formă anormală, dar previzibilă – de trăire sub spectrul degradării, nepăsării, epuizării, sau a aspirațiilor joase ori a absenței lor totale. Să mă asemăn unui fotojurnalist de front? Probabil, de ce nu, doar asist la o formă de distrugere, care nu e zgomotoasă și nu face victime directe, dar ca efect este asemănătoare unui război care nu presupune altceva decât distrugere și suferință. Cel ce suferă pot fi eu, pot fi unii oameni care încă trăiesc în aceste atât de răspândite și ample zone de sat de la noi.

Dar generația bătrână încet-încet se stinge, piere în fiecare zi sistematic și necruțător. Și cu siguranță lipsesc ochii și urechile capabile să recepteze această dramă generală. Rude, vechi prieteni, vecini și cunoscuți ai țăranilor și ai moștenitorilor lor sunt acum părți risipite pretutindeni, sau definitiv dispărute. Guvern, instituții, ministere, indivizi separați sau adunați – nimeni din toate acestea nu par să facă ceva concret, să ia o atitudine demnă și adecvată. E o stare de amorțeală călduță, complăcută în banal și trivial – starea națiunii. E a națiunii, fiindcă puținii inși care au încă o conștiință trează și activă, fac ce pot în cercul restrâns al viețuirii și posibilităților lor. Țara asta, sau mai bine, satul românesc ca fenomen, este o ruină care se tot macină, sau care cunoaște o paralelă „revigorare” sub semnul modernismului și progresului greșit conceput și prost înțeles.

Iar fotograful, sensibil – după caz – la acest spectacol simte că trebuie să înghețe pentru viitor această pagină grea și dureroasă de istorie nescrisă, așa cum simte și cum poate el mai bine. Fotograful este și trebuie să fie în această situație, cel care ori dă un semnal de alarmă și va fi sau nu auzit, ori măcar trage în tăcere cortina unui spectacol de teatru, întins pe durata unor generații, care va fi jucat pentru ultima oară, lăsând ca mărturie o dovadă „vie” că el a existat cândva.

Occidentul Românesc: Crezi că imaginea declinului satului strămoșesc ar trebui să ne tempereze sau să ne amplifice anxitățile vis-a-vis de modul nostru de viață actual?
Dragoș Bărbulescu: Imaginea actuală? Dacă despre ea e vorba, ei bine, într-un fel, părerea generală a oamenilor despre satul românesc trebuie, și nici nu poate altfel decât să se raporteze la imaginea idilică a satului de altădată. Ce bine ar fi fost dacă oamenilor li s-ar fi inoculat dorința și respectul pentru această parte de spiritualitate. Spunând asta, chiar mă și gândesc cum ar fi fost în deceniile trecute, când încă se mai putea vorbi despre educație și cultură, chiar și sub cenzura comunistă, să fi existat un program sau un modul inclus în lecțiile de istorie care să conțină tot ce se poate despre satul strămoșesc, tradiții și obiceiuri, absolut tot.

Îmi trec prin minte acele inegalabil de frumoase imagini făcute, mai ales în prima parte a sec. XX în România, de către fotografi precum Iosif Berman, Kurt Hielscher, Emil Fisher și cu siguranță mulți alții despre care încă n-am auzit din păcate. Ce spectacol fermecător ți se desfășoară în suflet și ochi atunci când privești acele imagini făcute și în sate dar și în orășele, sau marile centre din România acelui dramatic și complicat început de secol.

A urmat după anul ’90 acea degradare și dezmembrare a structurilor și scării de valori pe care poporul român le mai avea; nu insistăm pe asta. Cine a avut ochi să vadă și suflet să simtă acel măcel ideologic, arhitectural și cultural, a făcut-o deja. Starea de acum e una catastrofală. Foarte greu mai poți zări crâmpeie de imagini și stări care să te ducă în trecut cu imaginația și simțirea, iar atunci când se întâmplă asta, simți un gust amar și apăsător.

Ce-ar trebui să (mai) facem? Hmmm…! Dar ce nu e de făcut? Întrebarea e dacă suntem capabili să mai înțelegem just viața sub toate aspectele ei, ceea ce este aproape imposibil azi, fiindcă oamenii demult și-au deplasat interesul către zona de consum, prosperitate, supraviețuire cu orice risc și orice compromitere posibilă. Da, ar trebui măcar să învățăm să respectăm trecutul și pe cei care l-au ocupat atunci, să facem tot posibilul să rezervăm valorile culturale, elementele de patrimoniu sau aflate – după caz – în posesia și arhiva personală a multora dintre noi. De o resuscitare sau revenire la vechile forme de viață sau tradiție nu poate fi vorba. Tot ce e posibil acum este să se formeze un curent nou de opinie, o formă superioară de a considera lucrurile.

Avându-le pe acestea s-ar putea spune că oamenii, sau conștiința colectivă ar crea cadrul în care valorile străvechi ar putea fi salvate și păstrate; cumva, în paralel cu evoluția vremii și a societății, fiecare dintre noi să contribuim, particular sau în asociere, un fel de Muzeu național răspândit pe toată întinderea țării. Ce frumos ar fi! Știu, e utopic, dar virtual încă există o potențialitate în aces sens. Însă trebuie să existe energia și mecanismul care să declanșeze acest proces. Mă întreb: mai are cineva interesul și sensibilitatea pentru așa ceva?

Occidentul Românesc: Atunci când fotografiezi un obiect, un loc, o stare de spirit, timpul devine pentru o clipă imobil. La ce te gândești în momentul în care apeși pe declanșator?
Dragoș Bărbulescu: Când situația mă află într-o asemenea împrejurare sigur vorbim de o stare aparte sufletească și mentală. Același lucru îl împărtășește și doamna Carmen Răduț alături de care am realizat cea mai mare parte din fotografiile de până acum din zona satului românesc. Nu ar fi ceva senzațional pe care l-aș putea spune, ceva cu totul nou. Da, personal trăiesc niște emoții aparte. Simt o presiune și o responsabilitate pe care clipa mi le cere, știind permanent că un colț din natură, o gospodărie care e părăsită sau nu, o ruină, o casă, un obiect vechi, un joc de umbre și lumini care amestecă elementele și spiritul, pot fi văzute și simțite poate pentru prima și ultima oară.

Întâmplarea face că până acum am fost cumva forțat de destin să cotrobăi mai mult prin măruntaiele și reliefurile din zona județului Vâlcea. Dar e clar că dorința mea este cea de a cuprinde pe cât posibil toată aria României, cumva ca o formă de imperialism sufletesc pe care sunt nevoit să-l reprim din cauza imposibilității de-a fi omniprezent.

Trebuie spus că a fi prezent într-un oricare dintre aceste locuri rurale nu e un lucru de la sine înțeles, ceva ce se face și atât. Nicidecum. Ca să ajungi acolo, ca să fii pentru o bucată de timp, și să poți trăi emoția, urmând ca apoi să dai naștere unor fotografii, e o cale anevoioasă. Ca elemente ce participă în acest lanț de împrejurări și gesturi, cel mai adesea ostile și destul de riscante, amintesc doar atât: oameni, terenurile accidentate, mirosul de mucegai și degradare omniprezente, câini, păienjeni cu ale lor interminabile pânze incomode, spini, mărăcini, țepi, înțepături, insecte, priviri ascunse (unele imaginare), drumuri proaste, lipsa de cooperare cu sătenii curioși sau bănuitori –  aflați în zona de „conflict”, timpul care se scurge prea rapid, inaccesibilitatea de multe feluri la un punct sau a unei zone anume sau ruine, grija permanentă de a-mi păstra intacte aparatele și obiectivele cu care fotografiez, dar și propria-mi persoană, teama că s-ar putea ca din nou și din nou să nu iasă nimic la final, adică nici o imagine salvată, lipsa unor unelte ajutătoare cu care să pot curăța câtuși de puțin o zonă invadată de mărăcini și liane ce fac imposibil accesul uneori chiar și vizual către o fărâmă concretă de isorie și de poveste.

Ei bine, având toate aceste neajunsuri, cu ele în cârca mea urmează, într-un final fericit să declanșez butonul. Cele mai dese încercări sunt nereușite sau nesatisfăcătoare. Trebuie neapărat să fii exigent și autocritic. Ca un făcut parcă al acestei lumi, tot ce e prețios și esențial e inaccesibil ori greu de atins pe calea cea dulce și comodă a firii. Dar, iată! Uneori se mai poate. Abia atunci trăiesc sentimentul că fac parte integrantă din acea clip, chiar dacă eu am invadat prin propria-mi alegere acel loc; ca și cum Zeul Momentului mi-ar fi întins toiagul milei și și-ar da acordul asupra a ceea ce fac. Sună ca o pledoarie a iluziei, dar e îmbătătoare și călduroasă. Când apăs pe „trăgaci” și imediat după – trăiesc sentimentul că am săvârșit ceea ce trebuia să se întâmple.

Occidentul Românesc: Dincolo de faptul că sunt parte a unui concept artistic, cum percepi aceste imagini? Ca un motor capabil să dezvolte o forță etno-culturală regeneratoare, sau mai degrabă, ca pe o capsulă a timpului cu rol de ultim strigăt către posteritate?

Dragoș Bărbulescu: Mi-ar fi plăcut să am motivul și să pot spune că ambele; dar mă tem că cel mult, doar cea de a doua parte a întrebării e valabilă în sensul unui răspuns afirmativ. Cred că încă mai poate fi ceva posibil. Nu exclud nici faptul că pentru unii privitori fotografiile pot genera surse de inspirație sau mobilizare într-un sens frumos, superior, cultural sau artistic. Dar mai cu seamă cred și sper că efortul meu, dincolo de a fi o trăire intimă căreia am simțit să-i dau expresie, el ar putea sensibiliza conștiințele câtorva măcar. Cum spuneam, poate din fire, dar mai ales ca oglindire a destinului meu, nu sunt o fire optimistă.

Împotriva optimismului prost înțeles și agresiv susținut în ziua de azi am atâtea contra-argumente și explicații. Așa că nici în acest caz nu socot că se va întâmpla ceva îmbucurător, chiar dacă mă străduiesc din răsputeri să vreau, să cred, să sper. Dar iată că totuși, nu verbal, cam asta fac. Ce paradox, nu-i așa? Dacă Pământul va mai continua, iar societatea încă va mai străbate o eră și un capitol de istorie întortocheată, am putea spera că și aportul nostru, asemenea predecesorilor noștri, va fi o mostră clară și vibrantă despre cum se află lumea cu ale ei componente la data în care noi suntem acum, iar în acel viitor vom fi istorie dar și o mărturie. Pictura și arhitectura și-au avut rolul lor esențial și hotărâtor pentru vremea când ele au fost alcătuite și îmbunătățite, dar și pentru ce a urmat după apariția lor pe scena umanității.

La fel – FOTOGRAFIA – a fost o revelație la momentul apariției ei, o minune a lumii, un punct vital în evoluția și desfășurarea societății și civilizației noastre. Nu e loc să vorbim acum despre asta, și nu sunt eu personajul potrivit pentru a o face. Mă simt bucuros și parțial împlinit să fac parte din puzderia de fotografi de pretutindeni, să știu că și prin mine au luat naștere, ca apoi să fie puse în arhivele palpabile sau fictive ale umanității, măcar câteva imagini reprezentative, câteva mostre de istorie care acum se derulează, dar care niciodată nu se va mai repeta, cel puțin în forma actuală. Cum am mai spus, mă simt responsabil din oficiu pentru ceea ce fac și cum fac, mereu sper că va răsări o formă nouă de a vedea și realiza imaginile.

Cât despre rezultat sau impactul acestor imagini, parcă nu-mi vine să mă mai preocup, fiindcă m-aș descuraja, și nu de asta am nevoie. Vreau însă ca măcar câțiva oameni să simtă la fel, să verse o lacrimă, să înțeleagă, și ca o formă de bine, să-și manifeste prezența.

Marea dramă a satului românesc este că decăderea sa nu este rezultatul unui război sau cataclism, ci mai degrabă produsul unei sinucideri etno-culturale, cauzate de cele mai multe ori, de mutații migratorii, fie ele locale sau transfrontaliere. Alături de Dragoș Bărbulescu, responsabilitatea aducerii la Madrid a imaginilor acestui sat învăluit în mit și tragedie îi revine doamnei Carmen Răduț, profesor de informatică la universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Râmnicu Vâlcea, la rândul său, un om pasionat de valorile străbune și de salvarea, pe cât posibil, a acestora.

Foto: Carmen Răduț

Occidentul Românesc: Doamnă Carmen Răduț, cum s-a născut ideea acestei expoziții?

Carmen Răduț: Aș răspunde la această întrebare pornind din punctul marcat de „acum trei ani în urma…”, când, dintr-o frământare febrilă pornită spre căutarea acelui sentiment „acasă”, am plecat pe drumul  năzuinței găsirii valorii autententice, a spiritualității și identității ființei. Și unde/cum puteam face mai bine acest lucru, sau unde/cum puteam găsi acea matrice identitară, dacă nu în zona satului străbun?! Aici am ascultat frumoase sau triste povești de viață, am întâlnit țaranul autentic, acel suflet nobil, cald, încărcat cu înțelepciunea aceea simplă, dar curată spiritual. Am umblat prin sate sau cătune rupte de civilizație, unele  parcă o prelungire a naturii, copleșite fiind de aceasta, și am primit din partea acestora porții de sublim, de însănătoșire psihică și trupească, imense bogății de suflet. În această incursiune alături de Dragoș, am reușit să salvam obiecte reprezentative din spațiul cultural, frumoase straie tărănești și obiecte din gospodăria satului ce marcau prezentul și trecutul/posteritatea.

Fiecare în felul lui a dorit să transmită un mesaj: că odată cu pierderea valorilor strămoșești, ca un glas puternic și sacru al pământului, se pierde ireversibil acest sentiment de „acasă”, care a fost viu și profund. Din acest motiv, aceste acumulări fotografice, realizate de Dragoș – bogății de suflet pentru reînvierea propriei ființe – au o mare încărcătură emoțională, unele având conotație documentaristică. Fotografiile au fost prezentate studenților, apoi în câteva expoziții (în cadrul Bibliotecii Județene Rm. Vâlcea, Muzeul satului din Vâlcea și nu în ultimul rând, Consiliului județean Vâlcea), toate realizate prin forțe proprii sau cu ajutorul unor oameni de suflet.

Un articol ce a aparut în Național Geografic despre aceste incursiuni dragi nouă și fotografiile realizate de Dragoș, au determinat o deschidere către românii plecați departe de țară ce tânjeau de dorul de acasă. Ideea acestei expoziții a plecat de la Ramona Bărbulescu, cea care a făcut mari eforturi, alături de comunitatea de români din Coslada –  Spania, pentru ca imaginea reală a satului strămoșesc să fie prezentă în El Escorial cu ocazia Zilelor culturii românești, imagine ce ar trebui să dea de gândit cu privire la pierderea ireversibilă a valorilor autentice, vindecătoare ale ființei.

Occidentul Românesc: Privind fotografiile realizate de Dragoș, am senzația unei apocalipse în miniatură având în centru satul străbun. Ne apropiem de un punct terminus al existenței valorilor ancestrale?

Carmen Răduț: Aceste fotografii reprezintă imaginea brutal de reală a satului străbun, exprimată fiind așa cum Dragoș a trăit-o în acele momente. Rezultatul este aceasta „radiografie artistică”  ce evidențiază un  dezechilibru puternic, o imensă tragedie a satului străbun, dată de indiferența și degradarea spirituală a  multora,  prin trecerea nemiloasă a timpului, însă mai profund înseamnă pierderea axei de orientare a spiritului pur românesc, și nu numai atât.

Este o anomalie cu privire  la „devenire întru ființă”. Toate acestea rupând, fără posibilitate de revenire, acel parcurs firesc/natural ce oferă împlinire, relief, crescând înființarea și claritatea de „a fi”, cu o conștiință frumoasă și o credință vie. Mircea Vulcănescu afirma că „tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenței.”. Ori în acest demers simțim puternic un punct terminus al existenței valorilor ancestrale. Și cu ultimele fărâme de autentic, parcă, fără să facem rabat de la ființă, încercăm o trezire sau o coagulare a tuturor celor ce simt rostul nostru aici.

Occidentul Românesc: Ce simțiți atunci când obiectivul aparatului capturează o imagine?

Carmen Răduț: Pe parcursul celor trei ani, în aproape toate incursiunile în satul străbun, am pornit mereu în căutarea a tot ceea ce este autentic, în ceea ce reprezintă spiritualitatea românească, observând, simțind, trăind și imortalizând existența de acolo în spațiu și timp. Rezumând starea pe care o am în asemenea momente, aș afirma hotărât: „lumea aceea era rânduită”. Este o tristețe și o nostalgie, un dor de valori așezate, de simțire, de bine!

Occidentul Românesc: Ce mesaj aveți pentru cei care vor veni să vadă expoziția „În căutarea satului străbun”?
Carmen Răduț: În aceste incursiuni, alături de fotografii, salvări de obiecte țărănești și straie populare vechi și autentice, Dragoș a realizat și fragmente/mărturii  ale oamenilor povestind despre „ceea ce era odată în sat”. Cu o parte dintre aceste înregistrari și un calup de fotografii realizate de Dragoș și, nu în ultimul rând, cu sprijinul unor oameni de suflet, familia Sima, Lidia Stratulat, Televiziunea Vâlcea 1, am realizat un film de prezentare ce transmite, adăugând celor anterioare, mesajul:  „Toate lucrurile acestei lumi sunt fiinițe și au ceva de spus cui știe să le asculte„ (M. Vulcănescu). Și cum resursele schimbării noastre sunt în noi, drumul în căutarea satului străbun cere doar a lăsa liber sufletului să călătorească, să simtă și să trăiască acea stare. Cât mai simplu. Și dacă acest lucru va fi posibil, atunci vei simți gustul eternitații unui lucru fără sfârșit …..

Un material realizat de Rudy Roth, în exclusivitate pentru Occidentul Românesc, ediția de Spania

Foto: Arhiva Dragoș Bărbulescu