Horia Muntenuș: Nu mă va putea sfâșia decât corbul tinereții mele

horia-muntenus-scriitor-un-artist-penduleaza-intre-modestie-si-orgoliu-18503850 [640x480]

Cristina Oprea: Domnule Horia Muntenuş anul acesta care se încheie, se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului.  Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi: ce v-a motivat să scrieţi acest roman, ,,DINCOLO DE STELELE RECI”?

Horia Muntenuș: Amintirile adolescenței și tinereții mele. Poate, mai cu seamă, una dintre ele, o întâmplare legată de întâlnirea mea cu un corb. În înserare, pășind pe poteca șerpuitoare a unui cimitir, când luna era răsărită dar soarele încă nu era apus, veneam de la o fată frumoasă, pășeam printre morminte, pe scurtătură, spre casă. Eram cu inima înflăcărată, rob al visurilor și al entuziasmului de îndrăgostit. Și, în acea lumină stranie a cerului, la hotarul dintre zi și noapte, am văzut un corb așezat pe o cruce veche de lemn. Mirosea iarba cosită. Eu m-am așezat sub un prun al cimitirului și am privit pasărea cum mă privea. Nu se auzeau decât greierii. Apoi soarele a apus, pasărea a croncănit de câteva ori, i-au fâlfâit aripile și a dispărut în noapte. Eu am mai rămas puțin. După o vreme m-am ridicat de sub prun și mi-am urmat drumul spre casă. A doua zi, iarăși am mers la fata pe care o iubeam și seara am urmat același drum. L-am întâlnit din nou și, la fel, soarele nu era apus, deși luna răsărea. El tot acolo, pe aceeași cruce. Și iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând. Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi și nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în același loc, așteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simțeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă și o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am știut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Și parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Și așa a și fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă și am trecut pe aceeași potecă și nu l-am mai întâlnit. De-a lungul timpului am mai văzut corbi. Unii dintre ei m-au pândit, stau la pândă încă, așteaptă și azi să cad, să mă prăbușesc, să mă poată ataca în voie. Dar nu le este îngăduită această șansă. Nu mă va putea sfâșia decât corbul tinereții mele.

Cristina Oprea: Viaţa unui scriitor este extrem de interesantă, de la debut şi până la maturitate, el urcă nişte trepte. Treptele sale sunt formate din scrierile sale, din articole, recenzii, poezii, romane. Ce importanţă are un roman în viaţa unui scriitor?

Horia Muntenuș: Pentru un scriitor, orice carte a sa este o piatră de încercare, cum pentru un chirurg orice intervenție chirurgicală. Orice volum poate muri cum poate muri un pacient pe masa de operație. Dacă pacientul va fi salvat, el se va întoarce la medic cu recunoștință.

Cristina Oprea: Aud mereu pe stradă că românii nu citesc. De aceea aş dori să vă întreb, se mai citeşte în România?

Horia Muntenuș: Se citește în România. E adevărat, din pricina multor factori, extraordinar de puțin, raportat la cât de mult se citește în Occident. Spre exemplificare, nu se citește în întreaga Românie cât se citește la Londra.

Cristina Oprea: Cum este privită literatura contemporană românească de public şi de critică?

Horia Muntenuș: Fac parte din publicul cititor. Literatura contemporană română are nevoie de accesul la public și de accesul publicului la cărțile autorilor români contemporani. Acest dublu acces, în zilele noastre, este restricționat, încă, de factori de control și de cenzură culturală. Singurul care poate stabili valoarea unui scriitor este cititorul, lector simplu sau critic literar. Și cititorului nu trebuie să i se îngrădească accesul la carte, nimeni nu are dreptul să îi ,,selecteze” lecturile. Au apărut însă librăriile online, pe internet, titlurile se pot solicita prin comandă electronică. Din fericire, lucrurile evoluează și au loc transformări istorice. Eu fac parte dintr-o generație care și-a trăit copilăria și adolescența în ultimele două decenii ale comunismului în România. În 1990 aveam 25 de ani. Apoi mi-a fost dat să trăiesc primele două decenii ale criptocomunismului. Nu a fost ușor. Comunismul a născut scriitorul Golem, stăpânul redacțiilor literare și al editurilor – elogia partidul lui Karl Marx, Lenin și Stalin. Criptocomunismul l-a preluat și l-a numit Cameleon, l-a avansat în grad, prin ordin pe unitate, l-a acoperit, i-a dat înfățișarea omului de dreapta care predică democrația, integrarea europeană, normele occidentale, lupta antidiscriminare, correct politics, transparența, egalitatea șanselor, libera concurență et caetera. Dar a fost acoperit, a fost îmbrăcat cu o haină care nu i se potrivește și, se vede cu ochiul liber, poartă o haină care ori îi este prea strâmtă ori îi este prea largă – pantalonii ori îi sunt prea lungi ori prea scurți. Cameleonul și-a păstrat funcțiile de decizie, s-a văzut încurajat de această cacealma istorică pe care o traversăm, indiscutabil, cu efecte dăunătoare. Aporiile sociale îi oferă un cadru perfect de manifestare, dar manifestarea aceasta este una toxică. Pentru că dincolo de demagogie și de elucubrație mai are trei ,,calități”: aroganța, mimetismul sau maimuțăreala și moftul. De aici și penibilitatea cu rang de savantslîc care îl propulsează ca pe un mare consumator al banilor publici, ca beneficiar exclusiv al unui ,,socialism cu față umană”. Este sinistru să descoperi că, la un sfert de secol de la prăbușirea comunismului, schema de organizare a vieții culturale din România ține de modelul comunist, că banii publici întrețin peste 20 000 de sinecure ,,culturale” – cine sunt cei peste 20 000 de sinecuriști și care sunt performanțele lor? Răspunsul stă în mecanismul prin care acești trântori alcătuiesc o armată de asfixiere a autenticității, a valorii – ei nu au alt rol decât acela de a împiedeca, de a bara afimarea concurenței reale, accesul la public. Generația mea în aceste lucruri și-a găsit obstacolele. Mă rog, generația mea a fost cea a revoluției, poate că asta i-a speriat – eu fac parte din generația lui Călin Nemeș și a lui Lucian Matiș, o generație autentic nonconformistă, imposibil de dresat, dar au venit generațiile mai tinere, care au beneficiat de același tratament. Cu toate astea, nu au lipsit ,,recrutările” și unii dintre tineri ,,s-au înregimentat”, au deprins repede obiceiurile celor ,,vechi”, s-au obișnuit cu banii din conturile Republicii și cu obediența față de ,,maeștri”, cu deferența față ispravnicii bolșevismului de odinioară, însă calitatea artistică a lucrărilor acestor tineri e jalnică, în conformitate cu probele lor morale sau cu ghinionul de a-și dori  gloria vreme de cinci minute. În carte vorbesc despre asta, despre ,,norocul” de a fi ,,deștept” cinci minute. Omul e ca pomul, spune o vorbă veche, se cunoaște după roade. Uneori se evidențiază mai bine când reușește să învingă obstacolele: cu cât sunt mai mari, cu atât i se vede mai bine caracterul. Celor tineri și autentici nu le recomand nimic fiindcă știu să își aleagă singuri. Altfel nu sunt nici tineri și nici autentici. Au citit desigur ,,Scrisori către un tânăr poet” acolo unde Rainer Maria Rilke le sugerează unele lucruri. Cei precizați de încrederea lor în ei înșiși vor avea mereu în inimi câte o cameră Sambo. Au venit și peste mine situații în care mi s-au oferit cele ,,cinci minute”. Nu am căzut în capcane. Mi-am dorit mult libertatea. Libertatea – această extraordinară zvâcnire a spiritului! Chiar dacă libertatea e suferință. Și am avut șansa suferințelor. Dar am avut și beneficiul luptei. Am preferat statutul luptătorului, în locul castravetelui de seră. Din păcate, există în literatura română contemporană foarte multe legume al căror ,,succes” se datorează intervenționismului politic.

Cristina Oprea: Este promovat scriitorul român contemporan pe plan european sau mai bine spus, pe plan internaţional?

Horia Muntenuș: Înainte de a promova un scriitor român contemporan în afara țării, e nevoie de o limpezire a apelor în România. Sub această umbrelă a promovării culturii scrise contemporane ,,peste hotare” se ascund comportamente meschine. E pueril să credem că centrele noastre culturale înființate ,,în lume” se ocupă cu altceva decât cu tocarea banilor și cu ,,lansarea” unor legume (cum spuneam) crescute în serele ,,partidului” din România. Pe autorii ,,exportați”, astfel, cu tonele, nu îi citește nimeni pe acolo, dar aici, în țară, ni se ,,raportează” succesul uriaș de care s-au bucurat ,,în afară”, pentru a ni se impune respectul și considerația față de aceste ,,valori”. Și sunt sume fabuloase pe care le cheltuie statul român cu această ,,teorie”.

Scriitorul român trebuie promovat înainte de orice în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. În apele limpezi e transparență. E nevoie, organic, de o mare reformă culturală în România. E multă îmbâcseală în România. Trebuie să tragem draperiile ferestrelor, să intre soarele, să lumineze, soarele va omorî microbii. Trebuie deschise ferestrele, să se aerisească. În România aerul este stătut și inimile conducătorilor au igrasie, apele sunt tulburate de broaștele care se cred rechini în baltă.

Da, e imperios ca statul să se implice în susținerea Culturii, nu în susținerea minciunii și a propagandei ieftine. Un stat normal, un stat neafectat de tare, știe să o facă în mod responsabil, fără discriminarea ideilor, autorilor, fără să impună cenzura, fără să cultive și fără să impună fățiș o anumită clică.

Dar Statul nu e o noțiune abstractă, căzută din cer. Când vorbim despre Stat înțelegem oameni care ocupă funcții ale Statului. La noi valoarea intelectuală este suplinită de funcție iar prestigiul personal are culoarea aroganței slujite de prostie. De aceea deciziile sunt cum sunt și personalitățile creatoare umilite. Statul are nevoie de o reformă în domeniul organizării vieții culturale din România. Observăm cu toții că de 25 de ani avem parte de un neodirijism cultural. În fapt, marginalizarea valorilor continuă. Accesul la resurse și la cititori este îngăduit doar unor aleși ai regimului. Și regimul este același, chiar dacă a îmbrăcat altă blană – e un Ianus care își arată fețele în alternanță. Eu sper însă în democratizare, în conjuncturi favorabile, în puterea de a rezista, de a lupta în continuare pentru afirmarea libertății competiției. În domeniul cărții, artelor în general, în România se evită competiția, este practicat de către regim protecționismul în favoarea perpetuării unor structuri fără viziuni și aspirații democratice. Îngrădirile sunt impuse prin instrumentele unui tip de regim neofeudal. Asta a determinat ca România să fie retrogradă în multe domenii. Schimbările sunt însă inevitabile. Trăim totuși în Istorie, indiferent de ambițiile unora sau altora de a o refuza. Neofanarioții zilelor noastre asta nu pot înțelege sau accepta.

Da, scriitorul român trebuie promovat, înainte de orice, în România. E nevoie de o limpezire a apelor în România. E nevoie de o schimbare de optică asupra vieții noastre culturale. Se risipesc sume astronomice din banii publici, de la Guvern sau din fondurile consiliilor locale și județene pentru organizarea unor festivități și spectacole jalnice, demne de ,,Noua Cântare a României”, cu mult kitch, mici și fum, ,,evenimente” care folosesc populismului deșănțat al baronilor locali, staruri ale întruchipării prostiei, feudali ai ,,timpurilor noi”, în jurul cărora gravitează totul. Este expresivitatea lor ,,culturală”. Pe de altă parte, nenumărați limbrici analfabeți cu diplome, angajați ai inspectoratelor pentru cultură, ai direcțiilor de cultură din primării, ocupă, fără smerenie, dar cu nesimțire, posturile statului, stau ciorchine, cu ,,importanță”, pe funcții, declamând amicilor, vecinilor și rudelor că lucrează ,,la cultură”. În general, pentru o funcție la stat, în România, este suficientă o diplomă universitară de la fabrica de diplome, o pilă pusă de tati ori de unchiul din structuri și o recomandare de la partid. Fără aceste imense risipe, muzicienii ar putea fi recompensați altfel, în Filarmonici, teatrele susținute cu adevărat, cinematografia încurajată. Librăria ar putea fi subvenționată pentru scăderea comisionului de difuzare, cartea nu ar mai ajunge la prețuri uriașe. Statul însuși ar putea dezvolta o rețea națională de librării. E nevoie de o altă lege a sponsorizării, care să evidențieze și să încurajeze mecenatul. Sunt multe alte măsuri care pot fi luate în interesul dezvoltării bibliotecilor publice, a pieței de carte. Înțeleg prin piața de carte din România nu doar editurile, librăriile sau rețelele de difuzare a cărții, ci și scriitorul și traducătorul – ei trebuie sprijiniți prin burse de creație, prin susținerea rezultatului bursier în editare și, în urma editării, prin evaluarea rezultatelor primirii cărții de către publicul cititor și de către critica literară. Banii aceștia se pot obține din schimbarea viziunii legate de susținerea culturii scrise. O mulțime de paraziți stau călare pe reviste așa-zis culturale, finanțate din banii publici, reviste care nu mai au nici un fel de audiență, care apar din rutină, numai și numai să apară. Nici nu vă închipuiți câte milioane de Euro se prăpădesc anual cu acestea, cu întreținerea sediilor, cu plata tipografierii și a hârtiei, cu plata unor salarii deloc neglijabile. Nicăieri în Occident nu veți întâlni salarii date de stat unor indivizi pentru că sunt poeți. Dar la noi plouă cu așa zisele reviste culturale, subvenționate de guvern sau de consilii județene. Majoritatea sunt conduse de veleitari îngâmfați și acoperite ca niște cearceafuri de tot felul de urdori și de puchine, de aberații, de prostii. Veleitari, grafomani, ipocriți, șarlatani care speră să iasă la pensie de la ,,locul lor de muncă”. Azi, aceste reviste sunt cancerul culturii noastre scrise. Pentru că produc ratați pe bandă rulantă și întrețin o stare de confuzie și de dezarticulare culturală. Trăim totuși în secolul XXI. Partidul comunist unic și călăuzitor ar fi trebuit să dispară în 1990. Iată, însă, că tentaculele lui de stafie se întind, totuși, până în zilele noastre. Mulți dintre activiștii lui supraviețuitori sunt ca stafiile care bântuie încă prin societate. Bântuie ca niște ,,morminte văruite”, nu au conștiința morții lor, doar bântuie cu hârțoagele în mâini și cu ștampilele, ca în vremea stalinismului, ca pe vremea răposatului lor iubit conducător din ultimele decenii ale secolului trecut – numai că mortul de la groapă nu se mai întoarce, oricâte limbi i-au dat împușcatului, în timpul vieții, în gaura dosului, oricâte bocete i-ar aduce, în continuare, stafidiții.

Cristina Oprea: Vă mulţumesc mult pentru acordarea acestui interviu şi pentru francheţea dumneavoastră. Aşa cum spunea W. Schakespeare ,,omul e un mic univers”, iar domnia voastră ne-aţi dezvăluit câte ceva din universul trăit. Vă doresc ca Anul Nou 2016 să vă încununeze evoluţia spirituală cu mai multe apariţii editoriale, să vă aducă inspiraţie în proiecte noi şi de anvergură.

Un interviu realizat de Cristina Oprea