Știu, este fără îndoială un sacrilegiu atât pentru români, cât și, desigur, pentru spanioli, să criticăm fabuloasa destinație turistică Barcelona și obiectivul ei de atracție cel mai renumit, impresionanta Sagrada Familia. De aceea nici nu voi face aceasta, dar, cu voia dumneavoastră, nu pot să nu zugrăvesc dezamăgirea pe care mi-a provocat-o cea mai recentă vizită în orașul-capitală a Cataloniei.
Nu este vina metropolei că e călcată în picioare de tot mai mulți vizitatori care o străbat în viteză, de parcă ar bifa pe o hartă imaginară niște coordonate fixe de pe mapamond. Nu, nu este vina Barcelonei că devine din ce în ce mai mult o înșiruire de străzi punctate de magazine de suveniruri Made in China și restaurante cu meniuri la minut, străzi pe care din ce în ce mai rar se mai aude limba locurilor. Și da, ar fi bine dacă oferta de produse dubioase s-ar rezuma doar la spațiile rezervate negoțului, neasaltând trecătorul în plină stradă. Dar ce te faci când, în plină Rambla, la numai doi pași de un polițist impasibil, un tânăr întreprinzător ți se bagă în suflet, întinzându-ți un pachețel minuscul cu etnobotanice, în timp ce-ți recită în față, mașinal, mantra „coffee shop, marijuana, cannabis?”
„Ei, și tu acuma, te faci că nu-l observi și îți vezi de drum”, o să-mi răspundeți. Perfect de acord, dar mirajul tot spulberat rămâne. Iar cel târziu la adulmecarea mirosurilor fetide din înțesata hală de „trufandale” La Boqueria, te întristezi definitiv. Treci apoi ca-n transă prin vârtejul ușii batante a magazinului de îmbrăcăminte cu prețuri derizorii, care te soarbe pe-o parte și te scuipă pe cealaltă (neapărat așa, și nu invers, strigă paznicul la tine). Ajuns din nou afară, înoți prin mulțime, înregistrând vag fațadele caselor proiectate de Antonio Gaudí, până ajungi la Sagrada Familia, unde nimerești într-o îngrămădeală și mai mare.
La gard, toată lumea își face fotografii cu telefonul mobil. Stop-cadrul obligatoriu pe care mi-l fac și eu mă prezintă între o familie cu un copil în cărucior și un artist stradal care dansează pe muzica unui acordeon suspect de românesc. Doar „fericiții” care și-au cumpărat din timp biletul în internet, la prețuri începând cu 30 de Euro, au voie să stea o oră la coadă, ca să-și ridice tichetele. Și încă o dată o jumătate de oră până intră în templu, în grupuri eșalonate.
La întoarcere cotești prin romanticul barrio gotico, fericit că prin preajma bisericilor și palatului episcopal lumea pare mai tăcută, evlavioasă. Un jandarm stingher stă de pază în fața Palatului Guvernului Catalan, măturând din priviri plictisite steagurile și lozincile separatiștilor atârnate de pe la balcoanele de primprejur. Un cetățean de vârstă medie se postează în fața lui și începe să strige din rărunchi nume de politicieni, pe care le completează invariabil la final cu o sudalmă. Cutare: Ptiu! Cutărescu: Ptiu! Cutărică: ptiu! etc… Jandarmul se uită la el ca prin sticlă. Oameni trec pe lângă ei nepăsători. Unii se opresc scurt, fac o fotografie și pleacă mai departe.
Vizavi, într-un restaurant cu autoservire și acces gratuit la internet, tineri așezați pe borduri își verifică mesajele pe telefon și tabletă. Un sfert de ceas se stă la coadă la toalete. O iei spre Barceloneta. Tălpile frig, scândurile podului batant care se arcuiește spre port scârțâie periculos sub pașii trecătorilor ce taxează indiferent imitațiile de genți de marcă, și tricourile cu imprimeuri de sigle fotbalistice, expuse pe păturile comercianților ambulanți africani cu ochii în patru, nu care cumva să apară vreun controlor care i-ar amenda pentru comerț cu falsuri. Dacă intri în vorbă cu ei, nu mai scapi de insistențele de a te târgui cu voce cât mai sonoră. Te feliciți în gând că ai cumpărat deja suveniruri de la bazarul unui chinez din centru și apă de la chioșcul unui indian. Mărești pasul.
Plimbi sticla de plastic din care ai băut apă până dai de un coș de gunoi care se revarsă pe trotuar. Cabina de teleferic, care transportă oameni spre vârful Montjuïc se clatină șăgalnic deasupra ta, de parcă te-ar îndemna să te duci și tu acolo, în vârful dealului, unde poate nu e atâta lume. Te duci, doar-doar mai scapi din aglomerație.
Minune, dorința ți se împlinește! În jurul stadionului olimpic e liniște și pace. Prin zonele verzi dai de cu totul altă lume, oameni calmi, plimbându-se liniștiți sau făcând jogging relaxați. Aproape steril de curat, „satul” Poble Españyol, ansamblu de case construite în stilurile specifice provinciilor Spaniei, te întâmpină cam pustiu. N-are muchedumbrea (norodul) timp și bani (20 de Euro) ca să-și îngăduie intrarea în incinta perfect lustruită! Și chiar dacă se mai rătăcesc unii și pe aici, majoritatea preferă să interacționeze cu personajele virtuale din bestsellerul Stăpânul Inelelor în pavilionul expozițional, decât să viziteze Muzeul de Artă Contemporană din incintă. Te trezești așadar față în față cu Picasso, Dalí și Miro, tu singur-singurel. Asta da! Parcă-ți mai vine inima la loc!
Dar tot amară rămâne concluzia, pe lungul drum de ieșire din oraș, când avalanșa de caroserii motorizate se prelinge exasperant de lent pe cele opt benzi mari și late (patru de dus și patru de întors) ale Avingudei Diagonal, lăsându-ți timp să admiri vitrinele magazinelor de lux, cu firme sonore, de designeri internaționali, pe care te așteptaseși să le vezi în centru, nu la margine de oraș. Simți milă pentru Barcelona cea frumoasă, acum îngropată sub grămada de kitch, și „mulsă” de turismul-ucigaș. „Unde ești tu Gaudí Doamne?!” îți vine să strigi.
***
Și el mi-a răspuns, cred că m-a auzit! A doua zi, o voce interioară m-a îndemnat să vizitez orașul său natal, REUS. Acolo am simțit ce înseamnă modernism și de ce sunt catalanii așa de mândri de patria lor. Bătându-l cu pasul, am simțit în sfârșit cum bate inima catalanilor, am început să le înțeleg filozofia de popor harnic, demn și încăpățânat.
E o minune că orașul Reus n-a fost încă descoperit de turismul de masă! Sper să rămână tot așa, neexploatat de publicul larg. Vizitându-l, m-a cuprins până și pe mine o inexplicabilă mândrie, de parcă aș fi avut vreun aport personal la ridicarea acelui monument al bunului gust, plămădit din piatră. Poate că anonimatul său se datorează înțelepciunii edililor săi, care preferă să-l țină în secret (or ști ei de ce).
Nu e o întâmplare că arhitectul vestit Antoni Gaudí se trage tocmai de acolo. De fapt, o întreagă pleiadă de arhitecți premergători lui s-au luat la întrecere în REUS, aliniind pe străzi palat lângă palat, unul mai frumos decât altul. Fațadele SEMNATE de nume vestite de rangul arhitecților celor mai de soi ai Spaniei taie răsuflarea călătorului uimit. Centrul vechi este un parcurs muzeal în aer liber, clădirile semănând cu niște torturi de ciocolată și frișcă, încremenite parcă în timp. REUS este capitala prin definiție a arhitecturii moderniste!
Muzeul interactiv dedicat celui mai renumit dintre artiștii săi, Antoni Gaudí i Cornet, este cea mai frumoasă reverență pe care un oraș o poate face unui fiu al său. Și asta în ciuda faptului că Gaudí însuși nu i-a lăsat moștenire niciun edificiu propriu. Nu pentru că n-ar fi vrut, ci pur și simplu n-a fost să fie.
În muzeul Gaudí se poate studia și atinge fără niciun efort până și mozaicul hornului „rotund” de pe coama Sagradei Familia. Dacă fumul se înalță rotit, trebuie să-l ajutăm, dându-i o formă de elice coșului prin care iese, spunea Gaudí. Se poate observa astfel cum s-a ajuns la forma bizară a acoperișului vestitei biserici. Catedrală nu este, căci nu are arhiepiscop; doar o mică bazilică din interior a fost sfințită oficial în anul 2010 de către Papa Benedict al XVI-lea.
Întorcând practic cu susul în jos o instalație de „țurțuri” lăsați să atârne în voia gravitației – funicularul lui Gaudí – obținem forma cupolelor bisericilor. O serie întreagă de aparate ingenioase, pe care vizitatorii sunt invitați să le manevreze fără teamă, deschid ochii și mintea, conectând-o în pași jucăuși la ideile geniale pe care arhitectul le-a avut atunci când a imitat natura în formele ei cele mai firești, curgătoare. Cu piloni rotunjiți și înclinați, aleea acoperită din parcul Güell, de exemplu, amintește de valurile Mării Mediterane, pe care arhitectul a iubit-o atât de mult. Prin toate mijloacele posibile, ocolește și evită formele standardizate, ordinea nefiresc de rigidă, inventată de om. Cupolele construite de el se arcuiesc asimetric, stâlpii sunt culcați, uneori însăși legile fizicii par a fi contrazise de elementele plasate în poziții aparent aleatoare. Gaudí apelează pe cât posibil la materialele existente la fața locului și, la fel cu natura, folosește din ele numai cantitatea minimă necesară.
Gaudí este încredințat că forma se naște din însăși structură. Trecând în repetate rânduri, sub diferite unghiuri un tub de ghips printr-un chenar triunghiular, creează o coloană elicoidală frapant de asemănătoare unui trunchi de palmier. Astfel de trucuri simple au stat la baza modelării „pădurii înfrunzite” din interiorul catedralei. Până și la păsări s-a gândit atunci când a lăsat deasupra unei porți o deschizătură circulară, ca să aibă și ele pe unde să intre în parc (Poarta Păsărilor).
Mirat de faptul că nimeni înaintea sa nu s-a simțit atras de ideea de a reda artistic frapanta simplitate a naturii, Gaudí acceptă provocarea de a fi el primul, considerându-se chiar obligat să o facă, pentru a o transmite mai departe, lăsând-o moștenire posterității. Este convins că originalitatea constă în întoarcerea la origine.
Natura și Creatorul sunt privite ca unul și același lucru. Gaudí își extrage forța și motivația din aceste două entități, cărora li se subordonează smerit. Este convins că omul nu poate inventa nimic nou, el doar alege și adaptează ceea ce era deja manifest, la îndemâna sa de când lumea. De mii de ani, muștele zboară; noi oamenii n-am construit până la ora aceasta decât aeroplane, spune el.
În 2026, la aniversarea centenarului morții arhitectului, când va fi gata, Sagrada Familia va deveni cel mai înalt templu al lumii, măsurând o sută șaptezeci de metri. La fel ca în cazul oricărei catedrale din Evul Mediu care se respectă, și construcția ei se va fi întins până atunci peste mai multe generații. Și da, este adevărat că va fi finalizată lucrarea, nu se va mai amâna la nesfârșit inaugurarea, pentru că tehnicile informatice moderne fac acum posibilă punerea în practică a proiectului care altfel s-ar fi întins peste încă un secol…
Încă un amănunt demn de luat în seamă: nici un singur cent din construcție nu provine din finanțări oficiale, toți banii investiți în acest proiect sunt donații private. Tocmai de aceea, un spațiu aparte al expoziției este rezervat industriașilor, care au sprijinit și încurajat talentul lui Gaudí. Fără nestrămutatul său mecena, industriașul Eusebi Güell, cel care a finanțat de exemplu și minunatul parc care-i poartă numele, Gaudí, fiu de făurari de cazane la a treia generație, ar fi putut trece neobservat prin lumea aceasta. Cum bine spunea un profesor de-al său la absolvirea școlii de arte: nu știm dacă i-am dat diploma unui nebun sau unui geniu.
Original este și modul în care își alegea artistul modelele pentru personajele din grupurile statuare. Prefera oameni obișnuiți, din vecini, pe care și îi posta pe un piedestal înconjurat de oglinzi, ca să-i poată imortaliza din toate părțile într-o singură fotografie. Astfel, Fecioara Maria prinde chipul și asemănarea unei adolescente din oraș, iar Pilat din Pont este copia unui ospătar simpatic, care avea ca expresie favorită jocul de cuvinte „No te lies Gutiérres” (în trad. aprox. nu te păcăli amice sau, mai spumos, Fără frică măi Popică).
La maturitate, întrebat fiind dacă există vreun lucru pe care îl regretă, Antoni Gaudí a mărturisit că își reproșează frecventele stări de indispoziție morocănoasă, datorate concentrării asupra muncii care îl absorbea. Și-ar fi dorit să guste mai des din bucuria propriilor reușite. Dar tot el recunoștea că, fără seriozitate și disciplină, nu ar fi putut crea ceva atât de complex.
A murit subit și stupid, lovit de un tramvai în Barcelona, în plină etapă creatoare. Nu se știe câte idei a luat cu el pe lumea cealaltă. Bărbatului tăcut, îmbrăcat mereu în costume sobre, în culori cernite, care trecea zilnic pe străzile orașului, îndreptându-se în pas măsurat spre șantierele construcțiilor care se ridicau sub îndrumarea sa, catalanii îi duc dorul.
Historismus, Sezession, Art-Nouveau, Art Deco, Belle Èpoque toate sunt denumiri ale unuia și aceluiași curent, care a inundat arta Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv începutul secolului XX, prin forme unduitoare și culori puternice, predispunând la romantism. Gaudí a fost doar unul dintre exponenții săi, dar unul de seamă. Reus, orașul său natal demonstrează ce înseamnă dragostea pentru frumos. Dacă vi se întâmplă să mergeți cândva la Barcelona, vizitați neapărat… Reus.
Frumusețea este reflecția adevărului, iar strălucirea ei ne cucerește pe toți; de aceea arta are un caracter universal (Antoni Gaudí i Cornet)
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)
Fotografii: Freepik
Artiol publicat în ediția tipărită, Occidentul Românesc a lunii august 2023.
Nota Redacției:
Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011!