Gabriela Sonnenberg: Sărbători de iarnă cu arome de copilărie

3_pagina 12 [640x480]

Să tot fi avut vreo doisprezece anişori când am primit de la Tante Trude şi Onkel Hans – un cuplu de turişti vest-germani întâlniți vara pe plajă la Mamaia -, primul nostru pachet de Crăciun. Pe-atunci domnea pe piaţa românească o monotonie descurajantă. „Bomboanele de pom” erau greu de găsit prin magazine și, oricum, erau doar niște aglomerări diforme de zahăr aromat artificial, un fel de pietre cu care noi, copiii ne cam spărgeam dinţii. Veneau învelite în staniol ieftin, argintiu, din care nici măcar banalele benzi pentru înșirat ca verigi în ghirlande nu se puteau decupa. Noroc cu capacele de iaurt. Din ele modelam steluţe în opt colţuri, înfășurându-le pe-un vârf de creion. În acel context, pachetul din Germania semăna cu o pălărie de magician din care extrăgeam extaziați tot felul de surprize împachetate impecabil, în culori vii. Fiecare avea o gaică din elastic auriu, pentru agăţat în pom. N-a durat mult, așadar, până ne-am trezit în faţa celui mai bogat brad pe care îl văzuserăm în viața noastră! Împreună cu sora mea, am tras de timp cât am putut de mult, amânând desfăcutul acelor dulciuri din ambalajele lor sclipitoare. Înainte chiar de a ne atinge de ele, alegeam un obiect asemănător ca formă și dimensiuni, pe care-l puneam în locul celui mâncat, ca să nu se observe lipsa. Părinții ne învățaseră să fim cumpănite și economicoase, dar tot ei se amuzau pe seama respectului exagerat cu care tratam mizilicurile acelea pestrițe. Ciocolata din „globurile” mai mari am substituit-o cu mere, sferele mai mici cu nuci. Tabletele plate le-am umplut cu carton sau cu bucățele de scândură de traforaj. Pe cele cu forme imposibil de imitat am decis să le păstrăm ca atare, fără să mâncăm ce era înăuntru. Așa le-am grijit până în anul următor, când le-am coborât cu cutia lor din pod și le-am agățat iarăși în pom, la loc de cinste. Nu știam pe atunci că aveam să primim și ani de-a rândul, consecutiv, pachete asemănătoare, de care ne bucuram la fel de mult, chiar dacă uneori ajungeau văduvite de o parte din conținut, pradă vămii nevăzute aplicate de cerberii comuniști vigilenți.

Cât de mare mi se pare acum sacrificiul pe care l-am făcut atunci! Ne-am abţinut de la a mânca ciocolata, doar de dragul de a repeta bucuria de a mai avea odată un pom la fel de frumos! Dar nu e cazul să devenim melodramatici. La drept vorbind, „masochismul” nostru nu durea prea tare, căci în viziunea noastră, de copile naive, aveam de toate. Nu ne lipsea nimic. Chiar dacă n-aveam dulciurile sofisticate ale capitaliștilor, punctam cu vârf și-ndesat cu bucate neaoşe, preparate după reţetele din bătrâni, fără mofturi, dar până astăzi inegalabile.

Nu ţin minte să fi simţit vreodată în copilărie gheara foamei înfigându-mi-se în gât. Degeaba încerc să lămuresc în stânga şi-n dreapta că nu e cazul să fim compătimiţi pentru lipsurile îndurate. Singura lipsă pe care o înregistram dureros la fiecare pas era aceea a obligației de a tăcea și teama de a nu face sau spune din greșeală ceva care să dăuneze alor noștri. Restul era doar o chestiune de substituire ingenioasă: în loc de cafea aveam „nechezol”, ziarul Scânteia era hârtia noastră igienică (nu fără oarecare satisfacție perversă), în locul ciocolatei Milka aveam ciocolata de un leu iar în loc de Pepsi beam zmeurată naturală, făcută de mama. Pe post de Moş Crăciun venea, bineînțeles, Moş Gerilă.

Chiar dacă orice copil știe că Naşterea lui Isus e mai mult decât un simplu prilej de înfruptare cu dulciuri, nu e cazul să fim prea duri cu poftele care ne asaltau de Sărbători. Până și zicalele pe care le strigam înainte sau după colinde, nu erau neapărat angelice. Tot de mâncare se legau, căci delicatesele ocupau fruntea în topul nostru pseudo-muzical. Mai în glumă, mai în serios, când ni se deschidea o ușă pentru colindat, începeam cu un „Colindiţă, colindiţă/ Ai un cârnaț pe poliţă./ De nu mi-l vei da/ Nu te-oi colinda!”. Turuiam apoi „Steaua sus răsare” sau „Trei păstori” iar în încheiere, din nou obraznici, strigam un „Găină bună, bag-o-n sac/ Sara bună, dă-mi colac!”

În urmă cu nu chiar așa de mulți ani, porcul de casă se sacrifica în ogradă. Am ocis, dădea bunica de veste, în ton sec. Aborda o mină severă, căci tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică și brutală cum era, nu puteai să renunți la sacrificarea grăsanului dacă vroiai să supraviețuiești cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnați, șoric, slănină, caltaboși, jumeri, tobă, carne la borcan și untură.

1.1_pagina 13 [640x480]

Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată, fiartă în varză murată, după o rețetă păstrată și transmisă cu sfințenie din tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care un unchi neprecaut și-a permis să improvizeze un pic, incluzând și usturoiul printre ingrediente. Era, oricum, unchiul pe care unii dintre noi nu-l prea aveau la inimă. A fost un dezastru! Delicioasa moagănă poate crea dependență. Îmi amintesc că unul dintre copiii din vecini, stabilit la oraș, când venea acasă de Sărbători începea să strige încă din capul satului, din toți rărunchii: ”Mumă, îî gata moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!” Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului: e o rețetă preluată de la sași, o specialitate cunoscută doar într-o zonă restrânsă din sudul Germaniei. Saumagen ̶ din germanul Magen, stomac și Sau, scroafă, compoziție îndesată și cusută în stomacul bine curățat al porcinei ̶ a fost mâncarea preferată a lui Helmut Kohl și a deținut capul de afiș în multe mese oficiale, cancelarul având mania de a-și omeni oaspeții cu acest gustos, dar controversat amestec, cu aspect nu tocmai elegant. Pe cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se traduce prin …varză (în germană Kohl)?

Mai toți vecinii țineau porci, cei săraci câte unul mai sfrijit, cei înstăriți uneori chiar doi, mai țapeni în spinare. „Băi vere Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoiaș, „de când ne-or băgat pe toți în colectivă, s-aude și din curtea ta groau, groau prin preajma Ignatului, nu numa´ guiț ca mai antârț”. Era o trimitere subtilă la situația de după reforma agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îl ajutase să intre și el în rând cu lumea. Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi o tentă mai amuzantă. Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul și femelă, pe care-i boteza invariabil Nicolae și Elena. Apoi îi creștea și-i îngrășa cu mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge și să-i apostrofeze cât de des putea, rostindu-e numele sonore cât mai apăsat. ”Mama ta de scroafă, Eleno, da tare puturoasă mai ești”, sau ” Băi Nicule, tu tot cretin ai rămas!”, se-auzea la răstimpuri din cotețul din spatele casei. Abia aștepta apoi să vină sorocul, pentru a-și chema entuziasmat porcinele, în timp ce-și ascuțea meticulos cuțitul de-njungheat: ”Hai, Nicule, hai, Eleno, care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el, apostrofându-l plină de obidă: ”Taci mă că te-aude vecina, primărița! Parcă văd că mâine oprește duba la poartă și te duce de-ți scoate toți gărgăunii din cap!” ”Dar, ce-am făcut?”, se prefăcea tata, inocent.

În pivniță, butoiul cu varză la murat, tot specialitatea lui era. Cobora des la el și pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu să ne amintească că el nu se duce acolo ca să încerce gustul țuicii de prin damigene, așa cum făceau alții, pe care prea bine-i cunoșteam. În privința asta, până și mama recunoștea că tata nu exagera cu alcoolul decât atunci când avea musafiri. Și numai înainte de mâncare! Oricum, mama se grăbea cât putea de tare să pună rapid mâncarea pe masă, ca să nu apuce el să guste prea multă țuică tare, din cea întoarsă. Tot ea mai avea un truc: i-o turna în paharul cu pereții groși, în care încăpea mai puțin. Iar tata se făcea că nu observă… Legat de muratul verzei, tata avea metoda lui infailibilă de a doza sarea, ca să nu iasă nici moarea prea sărată, dar nici să nu se strice varza. Așa nimerea concentrația optimă: scobea cotorul fiecărei căpățâni atâta cât permitea grosimea lui. Căușul rezultat îl umplea ochi cu sare grunjoasă. Apoi așeza verzele în butoi, turna apa și așeza deasupra un capac de lemn, pe care plasa doi bolovani grei, ca să țină verzele mereu sub apă. Pojghița albicioasă care se forma desupra plutea ca o pătură protectoare, străpunsă doar de furtunul de cauciuc prin care sufla din când în când aer, făcând ca apa să bolborosească. Gradul de aciditate cel mai potrivit pentru consum se atingea destul de exact în preajma Crăciunului, spre bucuria mamei, care pregătea tot felul de mâncăruri cu varză acră. După chiolhanurile grele, zeama de varză ne dregea stomacurile mai bine decât ciudatele pastile de triferment, pe care le aducea sora mea mai mare, studentă, de la oraș. Moarea o mai beam și ca acompaniament pe lângă cartofii copți în coajă, la cuptor. Tot la cuptor se mai coceau ca desert și felii de dujleac, cu carnea de un portocaliu intens, sub pielița maronie, caramelizată de dogoarea focului din vatră. Apoi veneau lichiiele, cozonacii, prăjitura cu nucă, cornulețele de vanilie, ișlerele, covrigeii, romburile cu glazură de lămâie și multe altele.

3.1_pagina_13 [640x480]

În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu „Moşu’” pe 6 decembrie, când ieşeau pe înserate „Nicolauşii” saşi pe stradă. Pocneau ameninţător din bice şi somau copiii să fie cuminţi. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poţi să ştii? Nici băiatul vecinilor – Culiţă a´ lu’ Ştefenel – nu făcuse cine ştie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut iţindu-şi capul dintr-o gură de sac, din cârca unui moş zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, în schimbul unei pungi de boboroanţe. Scoteam degrabă cizmuliţele, botoșeii și galoșii în faţa uşii și, pentru orice eventualitate, în caz că Moș Niculae ar fi avut mai multe dulciuri decât ce încăpea prin papuci. Mai lăsa uneori și câte-o jordiță ca avertisment, dar trecea neobservată printre toate ciucalatele, portocicile și banalele pe care numai Dumnezeu știe de unde le scoteau mama și tata, la penuria care domnea.

În Ajun cântam colinde; mai întâi acasă, lângă brad, apoi pe la neamuri și prieteni. Asta cu condiția să nu se fi stricat iarăși tocmai în Ajun, cum se întâmplase în câțiva ani la rând, pompa hidrofoare. Era motivul pentru care tata nu era deloc în dispoziție de Sărbătoare, după ce petrecea ore-ntregi cu o cheie franceză ruginită în mâni, încercând zadarnic să … facă minuni. Erau momentele în care declama maiestuos ode la adresa cumpenei de la fântâna casei sale părintești, care, nefiind electrică, nu se strica niciodată. Ca profesor de limbă și literatură, nu avea deloc talent la tefnică. Cum lua o unealtă-n mână, cum îi și dădea sângele iar mama sărea cu leucoplastul, să-i panseze cele două mâini … stângi. Dacă venea Moșul în persoană, și nu doar ca o fantomă care lăsa cadourile sub pom, noi, copilele, trebuia să recităm câte-o poezie. Rușinoase cum eram, nu știam cum să ne ascundem de el mai bine, dar tot noi străluceam ca vestita rază după ce scăpam cu bine, primind aplauze, laude și pupături grămadă. Mai apoi ne îndopam din mers cu dulciuri, hârjonindu-ne printre picioarele adulților, fugind și chiuind prin casă sau ascunzându-ne pe sub mese, la adăpostul faldurilor bogate, cu ornamente de Sărbători.

Cândva, prin anii șaizeci, verișoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Moș Crăciun morocănos o poezie festivă. Îmbujorată și cu glas pierit, mogâldeața și-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Moșul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne.            Curajoasa școlăriță a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă iar apoi, adunându-și puterile, i-a strigat înapoi „O casă mare!”. Era imaginea care îi țâșnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniță, un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulții făceau referire uzând numele generic de „Partid”.

”HOHOHO!” a bufnit atunci Moșul în hohote clocotitoare de râs amestecat cu plâns, ținându-și mâinile bandajate cu leucoplast în fața ochilor, ca să nu fie cumva recunoscut. Episodul acela antologic a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam de fapt în general, nu doar așa, din An în Paște.

După Anul Nou, flăcăii de prin satele învecinate de la poalele Munților Cibinului ieșeau pocnind din bice, călare pe cai împodobiți cu pături cu ciucuri multicolori. Cu apa rece, scoasă de prin copcile pe care le spărgeau în râul înghețat se stropeau unii pe alții, „botezându-se”. Tata se amuza teribil, imitând glasul fonfănit cu care își dădeau ghes cei din zonă, repetând la infinit obsedantul refren „Sfântul Sol Văsâi, Sfântul Sol Văsâi, și-o cupă cu viiiinuu!” Supărată, mama, care tot din zonă se trăgea, îl corecta mereu, insistând că refrenul acela nu s-a cântat niciodată la ei, pe partea dinspre Țara Făgărașului.

            Tot în ianuarie, Moș Vasile, sleit de puteri se târa noaptea pe ascuns până la ușa casei noastre, lăsând pe prag câte un cadou tardiv. Erau lucruri pe care nu le putuseră aduce la timp Niculae și Crăciun, frații lui mai mari. Așa se face că lui Vasile îi datorez chitara; tot el mi-a adus și prima mea pereche de patine și racheta de tenis, marca Reghin, care astăzi stă agățată ca decorațiune pe perete. Păcat că nu l-am văzut pe Moș Vasile niciodată! Mi-l imaginam înalt, răvășit, grăbit și tânăr, cam ca Eminescu, sau ca Alain Delon. Evident că era cel mai timid dintre Moși, asta fără doar și poate!

Odată cu el se isprăveau zilele de huzur, în care regulile severe ne mai slăbeau parcă un pic. Tot noi demontam decorurile care aminteau de lumea de basm. Dezpodobeam pomul și-l scoteam în curte. Mama îl ducea în magazia de lemne. Mai târziu, tăiat pe bucățele, dipărea prin sobe. Încetul cu încetul, nimic nu mai amintea de mirajul serilor precedente, de îmbujorări şi de ochii noștri sclipitori. Începea din nou urâcioasa școală! Doar dorința de a împărtăși copiilor din clasă aventurile avute și de a le arăta cadourile primite ne mai dădeau ghes într-acolo, consolându-ne puțin. Pentru Tante Trude și Onkel Hans pregăteam o scrisoare de mulțumire, care trecea prin două mâini de corectură, caligrafiată sub concentrare maximă, pe hârtia cea mai albă posibilă. Descriam obiceiurile noastre, demult uitate în țara lor. De-un lucru sunt convinsă: una din bucuriile pe care le aducea Crăciunul nostru era aceea pe care le-o produceam lor. Sunt sigură că se bucurau cel puțin la fel de mult ca și noi: de bucuria noastră!

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa/Spania

 

 

Citește și