Gabriela Sonnenberg: Un neam molipsit

gabi-sonn

Există emisiuni TV pentru bărbați, romane pentru femei, artă pentru mase. În fond de ce n-ar exista atunci și literatură pentru diaspora? Și dacă da, ar fi bine sau ar fi rău? Ne-ar aduna sau ne-ar dezbina? Ne-ar diferenția sau ne-ar apropia? Pe cei de aici între noi și pe noi cu cei rămași acasă. Dar chiar așa, în fond, de ce scriem?

Mi se pune des întrebarea : ”ce mai scrii?”. Mă descumpănește, nu știu ce să răspund. E agresivă ca interogatoriul zelosului anchetator din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, care-l agasează pe eroul principal, insistând: ”Zi și mie două idei filozofice!”. Două, nu una!

Eu cred că și scrisul, ca și gânditul, sunt impulsuri instinctive, provocate de un concurs de împrejurări. De pildă în occident: ne supunem unui program ordonat, sistematic, după practicile vestului. Este o modalitate de viețuire nu tocmai doldora de fantezie, dar vădește avantaje, așa că ne-o însușim, e de la sine înțeles.

Oricum, calitatea românilor de a se adapta e vestită – calitate zic, nu defect, cum insinuează alții, comparând-o cu moliciunea mămăligii. Putem spune deci că suntem un neam molipsit, pentru că ne place să privim peste gard și să-i imităm pe alții. Dar faptul că trăim așa nu exclude posibilitatea să mai simțim și gândim din când în când și altfel.

În loc de ”emigrant”, englezii spun ”expats”. Termenul sună cam dur pentru urechea noastră latină, expat e un cuvânt cu subton pedepsitor, cu conotații de izgonire din rai, cu gust de… consumat. Dar poate că pe undeva au și englezii puțintică dreptate: în străfundul sufletului duce fiecare dintre noi dorul meleagurilor natale și se simte un pic marginalizat, oricât de bine i-ar merge în altă parte. Totuși suntem norocoși pentru că emigrând nu ne-am simplificat neapărat trăirea. Ne-am simplificat doar viața de zi cu zi, făcând loc și pentru altceva.

”În occident ne este mai la îndemână afirmarea inspirației artistice, ca urmare a realizărilor în plan personal, odată cu stabilirea în străinătate. Climatul aici este propice creației, nu mai este restrictiv”, spune o distinsă Doamnă pictor și inginer, din Canada. Dreptate are, dar uneori restricțiile stimulează fantezia, înaripând-o. Cu atât mai mult e lăudabilă performanța unui scriitor rămas acasă, în România, când scrie bine, în ciuda împrejurărilor vitrege.

Așadar nu favorurile și concesiile pe care ni le fac editorii din România, pe motiv că suntem mai exotici venind din afară explică succesul nostru, ci condițiile externe propice. Pasămite avem mai mult timp și resurse pentru a ne ocupa de autopromovare; de aceea suntem și așa vioi și bine reprezentați. Așa să fie oare?

Fenomenul artistului care se afirmă mai întâi în străinătate și abia după aceea și în țara de origine a existat de când lumea. Nu e ceva nou. Încă din vremuri biblice se știa că nu poți deveni profet în țara ta. Dar nici sedentarismul patriotic nu e neapărat o condamnare la mediocritate, deși poate fi o piedică în calea împlinirii. Azi, în era internetului, poți la fel de bine să te remarci din orice cotlon al planetei, dacă opui imobilității spațiale sprinteneala spiritului și dacă, prin cele pe care le spui nu ești… pe dinafară.

Ori sprinteneala fizică și mentală, nouă, românilor, nu ne-a lipsit niciodată. E un truism răspândit că românii se mișcă rapid, uneori haotic, dar mult. Doar felul răutăcios în care unii ne interpretează sprinteneala drept nestatornicie ne cam supără.

M-am întrebat dintotdeauna de ce torționarul din romanul lui Marin Preda vrea neapărat două idei filozofice, nu una. Poate că ține de spiritul prevăzător al meseriei sale de ”chinuitor certificat” să aibă și o rezervă la îndemână la care să poată apela în cazul în care varianta întâi nu funcționează, ca un backup de zile negre. În fond, acumularea cantitativă n-a dăunat nimănui, până acum.

Oare noi, cei din ”exil”, când scriem pe românește și nu în limba țării de adopție facem instinctiv o socoteală prevăzătoare, ca el, gândind că nu se știe niciodată? Poate că subconștientul ne dictează să păstrăm ceva opțiuni, pentru cazul în care ”boala” de a nu mai fi români ni se urcă la cap și om vrea cândva să ne lepădăm de ea. S-avem un leac la-ndemână, dacă nu ne iese perfect mișcarea cu schimbarea după calapod occidental. Ca pasărea care moare în limba în care s-a născut.

Hai să fim serioși! Păi cum adică, să ni se urască cu binele? Aici suntem acceptați oricum. Om fi și noi contagioși de pe acum? Ia să ne mai consultăm și cu alții. Întrebăm, scriem.

Ne molipsim cu plăcere de cele care ne plac, dar cele care nu ne sunt pe plac trebuie asumate și ele. Totuși, trăind printre străini, avem de metabolizat și lucruri pe care nu le adoptăm cu trup și suflet, ci poate doar cu jumătate din fiecare, detalii de care poate nici măcar nu suntem conștienți, neștiind la o adică ce nume să le punem.

Pentru astfel de ambiguități, când nu știm exact dacă ne place că ne-am îmbolnăvit de spiritul lor de eficiență, de instinctul lor comercial sau de mania de a avea mereu dreptate, am inventat antidotul fără rețetă al creației, în cazul meu al scrisului. E o potecă pe care nu trebuie să pun nume și să explic în cuvinte lucrurile care nu se pot exprima în idei. Doar zic ce văd, contabilizez, notez. Nu judec, nu condamn.

Indianul stabilit la Londra își pregătește mâncarea după rețete ayurvedice, evreul de la New York face afaceri, peruanul din Spania cântă la nai, noi românii creăm de-ale noastre. Ce facem noi aici, când scriem, pictăm, sculptăm, compunem, dansăm, construim sau gătim printre străini? Evadăm? Sau dimpotrivă, ne aliniem cu ale noastre, armonizând prin neconcordanță perfectă, ca toți ceilalți?

E modul de a ne afirma valorile inedite, în afară de lucrurile pe care le facem la fel cu toți ceilalți. Și facem asta liberi, fără a fi priviți cu circumspecție. Nu ne bagă nimeni în carantină doar pentru că suntem nițel altfel! Mimetismul, faptul că în limite rezonabile facem ce face toată lumea aici nu înseamnă că renunțăm la ale noastre. Faptul că învățăm prin imitare n-are nimic în comun cu lașitățile cotidiene minore, obligatorii peste tot, nu numai în patria natală!

Poteca asta de nevinovată evadare din eul nostru cu contur mișcător – la propriu și la figurat – nu are nicio latură ipocrită. E contribuția noastră la starea de sănătate mentală și sentimentală a planetei. Ne-am molipsit de însănătoșire.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, 2014

Citește și