Gabriela Sonnenberg: Spania subterană

184

2 [640x480]

Din ediția tipărită Occidentul Românesc/iunie 2014:

Spania subterană

Printre puținele informații legate definitiv de Spania, învățate volens-nolens, musai pe de rost, încă de pe vremea școlii gimnaziale, se numără fără-ndoială numele sonor al peșterii Altamira și certitudinea că Iberia este leagănul preistoric al culturii Europei. Însă, din păcate, ocupați fiind peste măsură cu fiesta, siesta, tapas, coridă sau flamenco, uităm să mai scormonim prin cotloanele memoriei după uitatele semne care ne leagă cu veșnicia, conferind Spaniei rădăcinile adânci. Noroc că spaniolii par să cultive o manie obsesivă pentru dedesubturile scoarței terestre, insistând, oriunde ne-am afla, să ne dezvăluie certitudinile îngropate sub aparențele ”supra-terestre”.

Așa se face că suntem întâmpinați la tot pasul de invitația de a coborî într-o peșteră de prin apropiere, nu doar pe teritoriul peninsular, ci și prin arhipelagurile care țin de Spania, unde golurile subterane au cu totul alte caracteristici, uimind prin dimensiunile lor hiperbolice. În Baleare, de pildă, pe insula Mallorca, Cueva del Drach adăpostește unul dintre cele mai mari lacuri subterane din lume. Nu există vizitator care să nu fi rămas mut de admirație la vederea misterioasei sale oglinzi lichide. Concertul pe care îl improvizează acolo o mână de muzicieni, plutind fantasmagoric într-o barcă teleportată parcă din poeziile eminesciene taie răsuflarea auditorilor, răsunând cu claritate cristalină în cupola grotei imense.

Arhipelagul Canarelor nu se lasă mai prejos, excelând în cu totul alte extreme. În calitate de insule vulcanice, Canarele punctează cu masa lor terestră brută, lavă încremenită în forme și poziții aparent imposibile, care nu țin seama de legitățile fizicii. Compact plămădite din glie chinuită, zugrăvită în culori puternice, cu luciu periculos, peșterile insulei Lanzarote sunt de fapt tuneluri subterane cu lungimi de mulți kilometri, care traversează insula în lung și-n lat, ca un fel de replică a lumii de la suprafață. Acum câteva sute de ani au servit locuitorilor autohtoni drept refugiu ultimativ, ascunzătoare și cale de evadare din calea piraților și prădătorilor veniți să-i captureze și să-i vândă ca sclavi. Prin rețelele complicate de artere subterane se pitea acum câteva sute de ani suflarea câte unui sat întreg, la adăpost de bandiții plătiți cu schimbul de către coroanele învrăjbite ale regilor Europei, râvnind să subordoneze arhipelagul, considerat important punct strategic pe drumul spre America.

Prin tunelurile acelea s-a scurs în repetate rânduri lava fierbinte a vulcanilor care erup la intervale destul de dese. Ca un sistem de circulație sanguin, rețeaua tubulară amintește de irigarea cu sânge a corpului uman. Arterele și venele sunt goale în interior. Lava din afară, în schimb, s-a întărit la contactul cu aerul, formând o crustă, în timp ce masa fierbinte din interior a curs mai departe, revărsându-se în mare.

1 [640x480]

Pe alocuri, unde magma s-a îngrămădit, formând bule supradimensionale, coaja a crăpat, permițând luminii solare să pătrundă în profunzime. Așa au apărut acele mirabile săli subterane naturale, construcții perfecte din care nu arareori își înalță vârful câte un smochin temerar.

Cele mai luxoase locuințe ale insulei Lanzarote nu sunt cele concepute pe planșeta vreunui arhitect genial, ci globurile supradimensionale de lavă neagră, cuibărite direct sub scoarța terestră complet insipidă și aparent nevinovată, ca niște decorațiuni de Crăciun ale vreunei zeități megalomane. Izvorâte parcă direct din imaginația Creatorului, amenajate cu gust minimalist impecabil, interioarele acestor superbe minuni ale naturii se vizitează cu evlavie care duce cu gândul mai degrabă la o catedrală decât la un simplu muzeu. Sunt reședințe carstice care surprind, răsărite ca dintr- un vis, pe post de salut jucăuș din lumea lui Hades.

Dealtfel, locuințele subterane nu sunt deloc un fenomen rar nici pe teritoriul Spaniei continentale. Atracția magnetică pe care o exercită terenul stâncos și găunos din Extremadura sau din vecinătatea Granadei asupra locuitorilor cavernelor are ceva aproape visceral, patetic, ca o declarație de dragoste imposibilă între protagoniștii om și natură. Dacă românul e frate cu codrul, ei bine mă încumet să zic că spaniolul e pui de stâncă.

Locuitorii cavernelor spaniole, vestiții troglodiți, dispun de locuințe departe de luxul celor din Lanzarote, dar dotate cu tot confortul necesar, comode și igienice, nelipsindu-le apa, telefonul sau televiziunea prin satelit. De încălzire nu duc lipsă, temperatura din rărunchii pământului fiind aproape constantă, în jur de 20 de grade, ca-n pântecul unei mame supradimensionale, sau, dacă vreți, în sânul lui Aavram.

Cu ochi sclipitori și cu gesturi largi, înviorat de un entuziasm molipsitor, chelnerul unui restaurant din apropiere, andaluz strămutat pe meleaguri valenciene, îmi povestește cât de binecuvântată și de fericită i-a fost copilăria în sânul familiei sale de gitanos, crescut chiar în grota în care s-a născut, peșteră care servește în continuare clanului lor drept locuință. O înnoptare acolo poate fi organizată cât ai zice pește, grație programului turistic bine pus la punct de localnici. Grotă încolo și încoace, viața troglodiților spanioli e totuși departe de falsa viziune pe care am avut-o până acum, imaginându-ne-o sălbatică și … grotescă.

Cu totul alta trebuie să fi fost situația acum 40.000 de ani, când își făceau apariția pe pereții peșterilor bătrânei Europe primele picturi rupestre. Spania subpământeană ne răsfață de-a dreptul cu abundența de descoperiri care continuă să apară an de an, cum este peștera Nerja, cu desene vechi din vremea omului cro-magnon, una dintre cele mai vizitate destinații turistice spaniole.

Renumele de adevărată ”Capelă Sixtină” a artei rupestre îi este însă rezervat pe Altamirei, exponată vie a celei mai avansate arte ieșite vreodată din mâna omului preistoric. Altamira își împarte pașnic, împreună cu grota franceză Lascaux, poziția de lider mondial în materie de artă rupestră. Numeroase sunt mostrele de picturi din aceeași perioadă, inclusiv superbele desene de pe pereții Peșterii Coliboaia, din Munții Apuseni, descoperite deunăzi, în 2010. Dar, când e vorba să datezi exact ceva făptuit acum 40.000 – 30.000 de mii de ani este firesc să lipsească exactitatea!

3 [640x480]

Lăsând la o parte aproximările de tot soiul și eventualele dispute dintre specialiști, ceea ce au în comun picturile rupestre sunt: zona relativ clar delimitată în care au fost găsite (eurafricană); apariția subită în istorie, foarte clar delimitată în paleoliticul superior (perioada artei parietale, cu circa treizeci de mii de ani în urmă) și faptul că reprezentările sunt dedicate aproape exclusiv lumii animale (cai, bizoni, cerbi).

Grația și acuratețea reprezentărilor din peștera Altamira este atât de frapantă încât la început s-a crezut că ar fi vorba de un fals, suspectând de fraudă vreun artist șugubăț contemporan. Surprinși de expresivitatea și realismul imaginilor de animale zugrăvite pe pereții peșterii, artiști de talia lui Miró și Barceló nu s-au sfiit să se inspire din ele.

De ce atâta tevadură pentru niște desene aparent simple? Pentru că sunt proba unanim recunoscută a saltului mental pe care omul primitiv l-a făcut în acea perioadă, pornind pe drumul gândirii abstracte și al efortului fără rezultat material direct, drum la capătul căruia ne aflăm noi astăzi, ca specie de om modern. În cazul Altamirei, atenția specială care i se acordă se datorează nu doar vechimii, ci și tehnicii cu care au fost realizate picturile. Este singura peșteră de interes științific în care se regăsesc absolut toate tehnicile de reprezentare picturală rupestră, în toate stilurile și cu toate materialele cunoscute până acum în domeniu, fiecare element fiind executat la nivel excepțional, neatins niciunde altundeva.

Urma pe care o lăsăm pe lume este efemeră. Adevărul acesta incomod ni se aplică, așa sofisticați și moderni cum suntem. E mare minune că o mână de oameni din preistorie au reușit cu mijloace simple, uzând de ceea ce natura le-a pus la dispoziție, să lase un mesaj durabil, aproape indestructibil. Câți dintre noi se pot lăuda cu o performanță asemănătoare? Călătorul care-și face drum prin localitatea cantabrică Santillana del Mar și poposește pentru o clipă în muzeul complexului Altamira simte inevitabil fiorul trecerii noastre efemere prin lume, coborând nu doar în tenebrele pământului ci și în propria sa ființă, acolo unde simbolurile rituale moștenite peste secole trezesc emoții și bănuieli demult uitate.

Asemeni stâncilor și bolovanilor rostogoliți întâmplător în dreptul intrării în peșteri, care ascund privirii noastre învățămintele locuitorilor preistorici, așa ”beneficiile” civilizației moderne, ca un bloc imaginar, din beton, ascund accesul nostru spre trăirile îngropate undeva departe, în memoria clectivă, atavică. Altamira este o poartă spre trecut, trezind nu doar curiozitatea, ci și conștiința noastră intuitivă, care ne sugerează că suntem poate, totuși, mai mult decât firmituri în vijelia timpului.

Închisă publicului din motive de protecție, peștera Altamira este accesibilă doar unui număr de 192 de vizitatori, trași la sorți o dată pe an în cadrul unui proiect-pilot care evaluază posibilitatea revenirii la regimul controlat de vizitare. Dar, chiar dacă poate nu avem norocul de a ieși câștigători, muzeul amenajat într-o peșteră vecină a aceluiași complex este cel puțin la fel de interesant. La fel de captivante sunt și replicile minuțios realizate, de care vizitatorii se pot apropia și pe care le pot atinge în voie, expuse în variate muzee, cum este cazul muzeului arheologic alicantin MARQ, distins cu premiul pentru cel mai bun muzeu european în anul 2004.

Hrană spirituală, vizita Spaniei subterane ̶ indiferent dacă pășim pragul unei locuințe subpământene, al unei peșteri cu picturi rupestre, unui canal subacvatic care duce spre un izvor subteran cu apă dulce sau al unui tunel vulcanic contorsionat ̶ ne smulge pentru câteva clipe din încleștarea vieții cotidiene de la suprafață, amintindu-ne acea senzație sacră și consolatoare a scurgerii prin pâlnia timpului, în fluviul continuu al istoriei. Istorie care, așa efemeri și mici cum suntem, fără noi niciodată nu s-ar fi scris.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa/Spania, 2014