Gabriela Sonnenberg: Sărbătoarea Limbii Române și trauma… lambda

gabi-sonn

Pe data de 31 August a acestui an, pentru întâia dată în istoria poporului nostru am sărbătorit Ziua Limbii Române, ocazie festivă confirmată şi aprobată prin acte oficiale de către Guvernul României. Lipsită de conotaţii politice, religioase sau rasiste, limba are enormul merit de a ne aduna pe toţi sub un acoperiş comun, oferindu-ne un „acasă” imaginar, oriunde ne-am afla în lume. Iată că totuşi există un lucru asupra căruia cădem cu toţii de acord, fără duşmănii ieftine: vorbim, scriem, socotim şi visăm la unison, româneşte!

Mai nou, de când cu globalizarea, răsar teorii noi despre limba pe care o vom vorbi cu toţii într-un viitor previzibil. Deunăzi mi-a picat în mână un articol în care se afirma că aşa-zisele limbi-pitice ale planetei – adică cele vorbite de comunităţi mai reduse decât 10.000 de persoane – sunt pe cale de dispariţie. Dar noi, în calitate, sau mai bine zis în cantitate de români, n-avem probleme, că doar suntem peste (de) milioane! Nu încă, aş adăuga eu, dar mai bine-mi înghit limba…

Concret, la fiecare două săptămâni, se stinge din viaţă una din limbile vorbite pe Pământ. Pentru început doar cele pitice, dar le vine lor rândul şi celorlalte. Cel puţin aşa reiese din calculul statistic. Lingvişti sprinteni aleargă cu casetofoanele prin jungle, tundre, taigale şi pampasuri încercând să înregistreze măcar ultimele cuvinte ale câte unui supravieţuitor purtător de limbă în curs de dispariţie. Să râdem sau să plângem? Avem de-a face cu un efect neaşteptat al globalizării. Mor limbile, oameni buni! Ne piere graiul! Ce să mai întoarcem vorba în gură: ni se ia piuitul!

Închid ochii şi deja văd ca prin vis cum un pitic lingvistic mic-mic, căruia pe frunte îi e scris „ROMÂN”, fuge mâncând pământul, de frică să nu-l prindă acuşica monstrul globalizării şi să-l înfulece cu silabe cu tot… Bătu-l-ar vina, să-l bată, de monstru ce este el! Nu cumva ne temem de globalizare cam aşa cum s-au temut muncitorii din fabrici când s-au inventat maşinile electrice? Fireşte, mă sperie gândul că într-o bună zi aş putea scrie articolul de faţă – prin care comunic părerea mea despre lume, Dumneavoastră, cititorii mei deloc pitici, capabili să descifraţi limba română – iar Dumneavoastră, în loc să-mi trimiteţi aprecieri sau înjurături, după cum vă place, v-aţi dovedi incapabili să-l înţelegeţi, din simplul motiv că nu stăpâniţi acest idiom rar. Din păcate, dacă e să judecăm pe linia studiului menţionat anterior, atunci – o tu, destin implacabil – mai devreme sau mai târziu ne va suna şi nouă ceasul. Pardon, nu nouă ci limbii noastre. Dar ce mai contează, de bine ce se spune că ne definim ca oameni prin limba maternă?!

Păi să nu mă enervez? Uşurel! Cum Doamne iartă-mă să accept că aşa, netam-nesam, de prietenoşi şi ospitalieri ce suntem noi românii, în loc să ne perpetuăm întru eternitate, vom fi eliminaţi tocmai pentru că suntem flexibili şi nu ne supărăm dacă ne taie cineva de la cuvânt. Din câte puţin de lapon, japonez şi arab, cu un român pus ca moţ, se naşte omul nou, cetățeanul unilingvistic?! De parcă n-am avea şi noi un cuvânt de spus în tot calculul ăsta!

Hai să calculăm repejor, până nu ne piticim şi noi limbistic (pardon, am vrut să spun lingvistic): dacă pe lume se vorbesc între 6.000 şi 10.000 de limbi, iar ele au dobândit prostul obicei de a sucomba cu regularitate la fiecare două săptamâni, înseamnă că mor două limbi pe lună, 24 pe an, 240 în zece ani, 2400 într-un secol, extrapolat sunt 24.000 într-un mileniu. Şi nu orice mileniu, ci mileniul trei, cel pe care abia l-am început şi de care suntem aşa de mândri, pentru că avem multe planuri cu el. Cum 24.000 de limbi nu există pe Terra nici măcar dacă numărăm cu mare bunăvoinţă dialectele locale la grămadă, reiese că în scenariul cel mai optimist, undeva după anul 300 al mileniului prezent se vor termina limbile şi vom rămâne cu una. Din simplul motiv că e limba cea mai răspandită pe Pământ, vom vorbi cu toţii fluent dialectul mandarin, recunoscut drept limbă oficială în China, Taivan şi în alte câteva state asiatice. E adevărat, asta n-am spus-o eu, ci se afirmă în studii serioase!

Vă sperie perspectiva asta sau, mai rău, vă lasă cumva indiferenţi? Sunt mulţi cei care vor zice că puţin le pasă ce limbă se va vorbi în anul 2400 pe Terra, câtă vreme nu vor mai apuca ei înşişi vremurile acelea. Conform mottoului: „după mine, potopul”. Dar mai e chiar aşa de mult până atunci? Dacă e să ne luăm după progresul medicinei, fiecare dintre noi va putea trăi până la o sută de ani. Copiii nepoţilor noştri vor putea fi fără probleme martori oculari ai secolului al patrulea. Să susţinem în continuare că nu ne pasă, sau să începem acum să ne punem întrebări?

Chiar aşa să fie? Să se ajungă până acolo încât pasărea născută într-o limbă să nu mai aibă şansa de a muri pe limba ei? Aşa de repede să se mişte totul, încât să încapă într-o viaţă de om? Să te naşti cu nas vulturesc tip caucazian şi să mori în piele galbenă şi cu ochii migdalaţi? Darwin s-ar cruci de aşa razantă evoluţie! Chinezii fac deja presiuni asupra partenerilor lor de afaceri să renunţe la engleză şi să înveţe limba chineză. Nimic de zis, chiar dacă va fi foarte greu de realizat. Dar şi de-ar fi să se ajungă acolo, una e limba în care negociem şi alta e cea pe care o vorbim acasă. Dacă va fi să uităm vreodată ceva din babilonul lingvistic care ni se învârte prin cap, nu limba natală va fi cea dintâi sacrificată.

Aceiaşi sau poate alţi cercetători lingvişti, la fel de capabili, au făcut o descoperire stupefiantă: fenomenul lamda. El desemnează o formă mai specială de amnezie: persoanele afectate de ea uită limbile vorbite recent dar, în mod suprinzător, vorbesc cu acurateţe întâia limbă pe care au învăţat-o în copilărie. Cum copilăria mea a înflorit sub soarele concomitent al dialectelor ardelenesc şi săsesc, asezonate cu uşoare accente maghiare, nu mă miră că întâmpin frecvent probleme când e să caut cuvântul potrivit în română, franceză, germană, engleză sau spaniolă.

Trăind în străinătate, dacă întâlnesc întâmplător un român, alunec instantaneu într-un dialect atroce pe care nu ţin minte să-l fi vorbit decât eventual la bunici în vacanţele de la ţară. Deşi ştiu încă din clipa în care deschid gura că aş face mai bine să tac, din lipsă de exerciţiu emit instantaneu sunete, cuvinte, fraze şi idei ciudate care se revarsă din mine în cascade şi despre care n-aş fi crezut în ruptul capului că-mi sunt proprii. Mă ia gura pe dinainte şi mă ambalez, spun lucruri pe care le ţineam doar pentru mine, întreb fără reţineri detalii intime care în ţară mi-ar fi fost tabu, articulez regionalisme pe care nici nu ştiam că le stăpânesc, cad în limba copiilor, gesticulez exagerat sau destăinui drame ale unei presupuse însingurări care, vezi Doamne, mi-ar da târcoale. Într-un cuvânt, ofer un spectacol uluitor. Toate astea doar ca să mă fac mai interesantă şi ca să menţin trează atenţia interlocutorului? Dar atunci aş şti şi eu!

De ce, în faţa unui om pe care nu l-am văzut în viaţa mea dar care se întâmplă să-mi înţeleagă limba, nu perorez decât în sofisticata limbă academică pe care am stăpânit-o cândva? Doar pentru că întâmplarea mi l-a scos în cale într-o ţară străină? Să fie chiar aşa de importanţi primii şapte ani de acasă încât să nu mai pot vorbi decât ţărăneşte? Sau poate doar am îmbătrânit eu mai repede decât mă aşteptam, atinsă de un Alzheimer prematur?

În paranteză fie spus, dacă vreau să mă dau mare, pot căuta în manualele de matematică de liceu, cum se scrie lamda într-o singură literă grecească. Dar câţi dintre cititori vor mai şti cum se citeşte? Apare evident că, în cazul limbii grece antice, au trecut mai mult decât cele două săptămâni reglementare necesare dispariţiei unei limbi pe cale de uitare… Nu-mi mai amintesc „hieroglifa” pentru lamda şi asta mi se întâmplă tocmai din cauză că sufăr de sindromul care-i poartă numele. Bănuiala mea e că, în asemenea situaţii, limba nu e altceva decât un robinet care deschide cutia Pandorrei. Odată cu ea se trezesc sentimente amorţite, amintiri intime şi senzaţii cărora le ducem dorul. Aşa că să mă scutească oamenii de ştiinţă care o privesc izolat, ca pe un obiect de studiu şi care îndrăznesc să afirme cu toată seriozitatea că limba natală ar fi perfect interşanjabilă cu altele la fel de bune. Nu zic că n-ar fi bune şi frumoase şi altele, dar dacă nu sună şi înăuntru, la nimic nu le-a folosit. Rămân acolo pe post de instrumente de comunicare. Atât!

Noroc că trauma lamda afectează numai indivizi şi nu şi naţiuni întregi. Ce ne-am face dacă, la nivel de popor, nu ne-am mai aminti decât binecunoscutele parole dacice, de tip barză, varză, viezure, brad?! Să ne ferească Zamolxe! Privit din perspectiva asta, nu strică să stăpâneşti cât mai bine şi limbi străine care te îmbogăţesc spiritual şi dau culoare fondului pe care îl porţi ca bază. Cu condiţia să nu se confunde între ele. Eternul conflict dintre fond şi formă, formulat de data asta într-o manieră mai originală: în fond, fiecare dintre noi ştie pe ce limbă visează sau calculează mental, dar viaţa între străini e şi ea o formă de asimilare lingvistică. Până la un punct, ori vrem ori nu vrem. Nu degeaba se zice că ne îmbogăţim cu încă o personalitate la fiecare limbă vorbită. Totul e să nu alunecăm în paranoia de atâta dedublare şi să uităm cu care din ele ne identificăm.

Haideţi aşadar să nu intrăm în panică. Omenirea are mult prea multă imaginaţie pentru a se reduce în viitor la un singur limbaj de comunicare. O probă a imaginaţiei ei debordante e însuşi faptul că nişte cercetători şi-au putut închipui o aşa ghiduşă teorie. Sau poate că au vrut doar să ne îndemne în maniera lor seacă să ne păzim limba şi s-avem grijănsă nu ne-o muşcăm…

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Spania

 

 

Citește și