Gabriela Sonnenberg: Săptămâna albastră

Săptămâna albastră

           Se zvonește că ar fi cea mai tristă săptămână a anului, pe nedrept hulită ultima săptămână a lunii ianuarie. Cel puțin așa pretind anglo-saxonii, care au botezat-o ”săptămâna albastră”. Anul care s-a terminat cu surle, trâmbițe, colindat și sorcovit până peste poate face loc celui nou, care abia începe să facă ochi după Botez. Se simte un fel de suspendare în aer, o plutire între cer și pământ. Instabil e și stadiul contului de la bancă, ciopârțit și ciufulit de cheltuielile pe cadouri, delicatese și dări la stat, în luna impozitelor. Avansul s-a evaporat, chenzina încă nu s-a arătat.

Nici de drăgălit nu-i prea arde nimănui, căci Sfântul Îndrăgostiților mai are o lună până vine, în februarie! E vremea gândurilor serioase, dacă nu chiar sumbre, căci zilele sunt scurte. Lumina solară vine parcă prin sită, drămuită. Iar umbrele, ce să mai vorbim! Se proiectează cam… lungi. ”Proiecte” e cuvântul la modă. Pe față sau pe ascuns, mai toți fac planuri de atac pentru anul care vine. Mulți se lasă de fumat, se apucă de sport, încep o cură de slăbire sau se reorientează în plan profesional. Magazinele fac inventar și scot marfa veche la mezat, la prețuri de nimic. Mă rog, tot alaiul și tacâmul treburilor ”serioase”.

Sătui, chiar dacă poate nu tocmai saturați, oamenii își îndreaptă gândurile spre lucrurile care contează cu adevărat în viață. Mai puțin valorile materiale, mai mult cele de ordin volatil au trecere acum: prietenie, înțelegere și bună pace, cinste, smerenie, credință, adăpost, hrană, comunitate neatinsă. Chiar așa să fie? ”Frunză verde de albastru/Mă doare un cal măiastru”, cum spunea Nichita Stănescu? Ia să ne uităm mai bine. Da de unde!

Reculegere încolo și-ncoace, lucrurile nu stau chiar așa de trist cum par la prima vedere. Chiar dacă spaniolii, catolici prin definiție, iau lucrurile destul de în serios, ianuarie e bun prilej de sărbătoare în sens temeinic, solid. Lipsesc turiștii, care, firește, preferă litoralul vara. Cu atât mai bine! Lipsesc și muncile agricole, căci e frig și în Spania, orice s-ar spune. Păi nu sunt astea condițiile ideale pentru un târg și iarmaroc între localnici, fără amestec din afară? Ba bine că nu!

Uitată repede e mahmureala de după Sărbători și chiar dacă în prag de Gerar lucrurile par să încremenească, înghețând, ele totuși se mișcă. În astfel de momente, valencienii își amintesc de rețetele și tradițiile străvechi și iau aminte la obiceiurile din străbuni. Cine face paella cea mai bună? – e chemarea la luptă a vremurilor moderne. ”Turnirul” se ține în public, cu deosebirea că adversarii se înarmează cu cratițe, linguri și furculițe gigantice în loc de săbii și lănci. În variante cu sau fără pește și carne, reglementat pe categorii, cu ingrediente puse la dispoziție de autoritățile locale, lupta se dă la sânge iar câștigătorii suntem noi toți, cei care le gustăm pe toate, la discreție.

Copiii saltă prin caruseluri sau ascultă cu suflet la gură poveștile depănate de cei mari, în timp ce adulții își etalează vehiculele de epocă, cu caroserii lustruite la marea artă. Artiștii locali, îmbrăcați în straie medievale confecționează ingenioase obiecte artizanale sau pregătesc meniuri la foc deschis, ca-n vremea barbarilor. Se cântă, se dansează, se joacă mingea după regulile anticei pelote valenciene. Porumbeii voiajori se iau la întrecere, colecționarii de timbre și crescătorii de animale expun exemplarele cele mai de soi, tranzacționându-le între ei, cinefilii se adună la proiecții de filme de artă iar jucătorii pasionați aruncă zarurile prin competiții sincrone.

Nu-i nevoie să te deplasezi prea departe pentru a întâlni prin localitățile de pe litoral astfel de forme de ”colorare” a anostei perioade așa-zis albastre. Întâmplător sau nu, Sfântul Anton, care se sărbătorește cu alai oferă prilejul unei relaxări cumpănite, dar temeinice. Spaniolii întorc foaia și profită nici mai mult nici mai puțin decât de… lipsuri.

Lipsind activitatea turistică, localnicii se bucură în sfârșit de luxul de a nu fi deranjați și ies la întâlnire ca o familie supradimensională, un neam care comunică de preferință în dialect valencian și care se bucură de libertatea de a trăi după gustul său în spațiul de Dumnezeu dat. Așa de mare e larghețea și dispoziția generoasă a creștinilor valencieni încât nici una nici două, deschid larg porțile sufletului, incluzând în cerc până și animalele domestice!

Poate una dintre cele mai mișcătoare modalități de a păși în noul an cu dreptul este aducerea prinosului de recunoștință viețuitoarelor domestice, aliniate frumos pe ulița satului, ca la parada vedetelor. În cortegiu, cuminți, stăpânii mândri și orătăniile cele mai diverse își așteaptă rândul pentru a primi binecuvântarea preotului, care oficiază meticulos, cu simțul datoriei împlinite.

În masa de spanioli îmbrăcați cu paltoane, mănuși și cizme îmblănite se amestecă totuși adeseori gură-cască de prin nordul Europei, cu pantaloni scurți și tricou de bumbac, care nu înțeleg de ce lumea e așa de înfofolită. În fond, temperaturile sunt peste zece grade iar soarele ne mângie pe toți ore-n șir! Abia la lăsatul serii realizează și ei că iluzia de peste zi lasă loc unui regim termic deosebit de spartan.

Iarna litorală e scurtă și intensă. Deși cuvântul hibernare are corespondent și în spaniolă, mai răspândit este opusul său, care nu se poate traduce în română decât aproximativ: ”veranear” înseamnă a petrece vara, sau mai bine zis a te refugia de arșița sezonului cald undeva unde e mai suportabilă, în speță la munte sau la mare. De hibernat nu-i arde nimănui aici, în patria vacanțelor de vară. Nu de iarnă se adăpostesc spaniolii, ci de vară, care e mult mai lungă și mai grea.

La ce altceva să te-aștepți de la iberici, vestiți pentru modul diferit în care interpretează multe lucruri, considerându-le adesea dintr-un punct de vedere răsturnat. Așa se face că iarna e în Comunitatea Valenciană prilej de recoltă (!), drumeții în aer liber și preparare de meniuri mai consistente decât vara.

Cât despre albastru, martoră e Mediterana cu întinderea ei nesfârșită de azur că nu e culoarea depresiei de iarnă pe aici. ”Blues”-ul spaniol se asortează bine cu verdele vesel al vegetației care nu vede niciodată zăpada și cu portocaliul cald al citricelor în pârg. Un bleu marin îndeamnă la acțiune, până nu trece perioada scurtă a binecuvântatei liniști de dinainte de furtuna altei săptămâni ce se apropie vertiginos: Semana Santa, Săptămâna Patimilor, semnalul revenirii împătimiților turiști. Până atunci e liniște iar valencienii, din An Nou în Paște, își iau porția lor de… libertate.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

ianuarie-februarie 2015, Spania