Gabriela Sonnenberg: Istoric cu bătaie lungă

gabi-sonn

Oamenii, disperați, ies în stradă. Se aud împușcături. Prin fața microfonului se perindă persoane cu fețele transfigurate de speranță și eroism – ceva care iată, brusc, face parte din firescul cotidian. Istoria bate. Ca o inimă, dar și ca un baston. Ceasurile bat. Și clopotele. Uneori, istoria e așa de temperamentală încât trosnește. Și trăsnește, îndoliind. Istoria se repetă.

Și vecinii noștri dispre răsărit sunt gata să-și dea viața pentru aceleași neprețuite lucruri care ne-au trezit odinioară pe noi din letargie, idealuri greu de definit, cu nume abstracte, precum dreptate, libertate, echitate. Atat de dramatice și atât de aproape sunt toate, încât mă ia cu fiori. Amintirile aceleiași devastatoare confuzii și debandade, personajele obscure și zvonurile cu bază reală, teroriștii, geniștii, trupele de elită și spionii infiltrați își fac drum la suprafață, părăsind cotloanele memoriei. Piața Universității, minerii, masele populare care ocupă pașnic televiziunea, credința că totul va fi bine! Și apoi teama – ba nu, certitudinea –, că nu va fi așa, că nu poate fi așa, că niciodată n-a fost.

Se bat cap în cap, pe de-o parte entuziasmul molipsitor și invincibila speranță și, pe de altă parte, siguranța gustului amar care va pune punct revoltei, indiferent dacă va ieși învingătoare sau nu. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, Măria Sa Dezechilibrul se instalează. Poate mai mic, mai estompat sau în alte forme, dar, cu certitudine, rezultatul cutremurului va fi tot imperfect. Pentru că suntem oameni, unii chiar mai oameni decât alții. Nu merită și nu mă lasă inima să zic că totul e în van. Oricum, nimeni n-ar asculta. Dar nu scap de senzația că tragediile se repetă, iar noi nu învățăm nimic, orbi din dragoste, nobili în suflet, veșnic manipulați. Dar dacă aș găsi doar un ucrainean – sau un rus –, dispus să mă asculte, ce lecții i-aș da? Acum, la un sfert de veac după ´89, ce i-aș spune? Nu mare lucru. Încerc să-mi amintesc. Cum a fost? Cu ce-am rămas?

Mă regăsesc la mijloc de decembrie 1989, în faţa biroului decanatului de la parterul facultăţii noastre. Eram acolo împreună cu efectivul aproape complet al grupei. Transfiguraţi, ne îngrămădeam unii în alţii, decişi să nu permitem nimănui să se strecoare printre noi. În biroul decanului era în plină desfăşurare o anchetă. Inculpatul, un student din grupa cu un an mai mare, îndrăznise să trimită, pe căi numai de el ştiute, o depeşă către Radio Europa Liberă, prin care demasca demagogia şi practicile dezumanizante ale regimului comunist ceauşist. Scrisoarea deschisă fusese citită în direct, pe post, de la München. Eram mândri de curajul colegului nostru, dar ne temeam pentru el, căci nefericitul semnase cu numele său. Era clar pentru toată lumea că, dacă anchetatorii reuşeau să iasă cu el din clădirea facultăţii, avea să dispară fără urmă, pentru totdeauna. Încleştaţi unii în alţii, ne interpuneam între decanat şi ieşire, hotărâţi să nu cedăm în niciun chip, fie ce-o fi! Fireşte, ajunseseră şi pe la urechile noastre ştirile despre fuga unor RDG–şti în RFG, via Ungaria, precum şi cele despre revoltele cehilor şi polonezilor. Noi, însă, le interpretam ca pe un zvon utopic. Eventualitatea unor evenimente similare și pe la noi ni se părea de–a dreptul imposibilă, căci cunoşteam duritatea fără seamăn a conducerii. Cu toate astea, eram decişi să nu ne părăsim colegul la ananghie. Speram într–o rezolvare moderată.

Pe măsura trecerii timpului, rândurile noastre se îngroşau cu studenţi de prin alte grupe, care ni se alăturau spontan. Nu ştiu dacă determinarea noastră a avut vreun rol, dar e cert că până la urmă securiştii l–au lăsat pe colegul nostru să plece. Era clar că nu prea mai avea unde să meargă şi oricum n–ar fi ajuns prea departe. Brusc, băiatul acela modest, care nu se remarcase prin nimic până atunci, devenise celebru. În zilele care au urmat s–a ascuns pe rând pe la colegi, rămânând pe cât posibil incognito. Ţin minte că în noaptea în care a dormit pe o saltea din garsoniera noastră n–a schimbat cu noi decât câteva cuvinte. Era tensionat şi speriat. În ciuda insistenţelor noastre a plecat rapid în dimineaţa următoare, de parcă n–ar fi vrut să ne implice şi pe noi. Sau poate că nu avea suficientă încredere. Bănuiesc că a fost unul dintre primii dezamăgiţi de mersul lucrurilor, când s–a declanşat protestul de la Palat. În rolul de „eroi” s–au erijat cei care nu meritau. El s–a retras în tăcere. Nu înseamnă că peste tot se întâmplă la fel. Ucraina a avut, la fel ca și noi, o experiență proprie cu căderea Cortinei de Fier. Vecinii noștri de la est știu la fel de bine ca și noi că talentul de demonstrant nu e dublat de cel de politician dotat.

Așa că nu pot decât să le strâng pumnii, sperând că se vor găsi exact acei oameni potriviți la locul și momentul potrivit, pentru ca portocaliul să nu mai bată în roșu, ci cât mai mult în alb. Și să mă uit la știri… Mă uit la știri de pe Maidan și-mi revine în minte filmul acelor zile incendiare de decembrie. De ce se spune scenariu? O fi fost! Dar noi, ”pionii” eram, totuși imprevizibili, nu ne produceam decât la comanda propriei noastre conștiințe. Libertatea, probabil iluzorie, era. Indiscutabil! Sosise vacanţa de Crăciun şi normal ar fi fost să ne aciuăm pe la casele noastre părinteşti, aşa cum făcusem şi în anii anteriori. Dar ne călărea un drăcuşor care ne ademenea să rămânem în capitală. Se simţea, literalmente, în aer, că se pregăteşte ceva nou. Eram electrizaţi.

Au urmat protestele studenţeşti, efervescenţa unui nou început, speranţele şi dezamăgirile. Din nou ni se spulberau idealurile, dar măcar de data asta merita efortul răsturnării complete a ordinii fireşti: eram liberi. O groază de chipuri şi de specimene noi se perindau cu viteză ameţitoare prin vieţile noastre zdruncinate, în care nimic nu mai era cum a fost. Nici programa de la facultate, nici profesorii dezirabili şi cu atât mai puţin cei compromişi.

Se perimase până şi ideea noastră despre perspective. Presupusul nostru viitor, care prevedea absolvirea, repartiţia, familia etc. ţinea acum de domeniul trecutului. Şi nimeni n–avea nimic împotrivă. Asaltaţi din toate direcţiile de „revoluţionari” dubioşi ne sprijineam unii de alții, o mână de prieteni. Liantul dintre noi era perfect!

În debandada generală apăreau zilnic publicaţii proaspete, pe care noi le citeam cu aviditate. Răsăreau partide prin toate colţurile, unele înfiinţate de oportunişti ingenioşi care adunau cele două sute cincizeci de semnături necesare, doar pentru a pune mâna pe fondurile acordate ca sprijin la înfiinţare. Îmi amintesc că apăruse un „Partid al Popeştilor” care, aşa cum îi arată numele, conta pe un efectiv mai mult decât numeros.

În Ardeal, pe alocuri, a supraviețuit o neîncredere stranie, incorectă din toate punctele de vedere, mai ales din cel politic și moral. Când un nume se termină în „escu” sau „ici”, se ciulesc urechile şi, măcar pentru început, se practică băgarea de seamă. Până și tata ˗ omul cel mai tolerant de pe planetă ˗, avea ticul ăsta circumspect, deși se contarzicea singur, avându-l ca prieten cel mai bun pe un tip cu numele de Popescu. Dar noul Preşedinte al României avea numele de Iliescu iar mulţi îl alintau cu Ilici

Printre toate rateurile pe care președintele de bună seamă că le-a dat, și care cu siguranță nu de la numele de familie i s-au tras, gafe pe care cu generozitate i le-am uitat între timp, mi-a rămas întipărită o replică oarecare, în doi peri, de o ironie involuntară: ”România are un singur vecin bun: Marea Neagră”. Acuma depinde cum interpretăm…

Momentan arde iarăși peste o graniță, alta la rând; și e cea cu marea. Dar parcă poți să știi? Se zvonește că în adâncurile ei s-ar găsi bogății. Iar importanța strategică a mării noastre e cunoscută oricărui copil care învață să silabiseacă prescurtarea pentru Pactul Nordatlantic. Ce n-a reușit totalitarimul să facă cu noi în prima jumătate a vieții, am făcut noi de bunăvoie după aceea, luând fiecare altă cale, dezbinându-ne nesiliți de nimeni. Mai târziu, setea noastră de depărtări a dobândit și un nume: libertate greșit înțeleasă. În virtutea cărui drept să ne permitem atunci acum să dăm sfaturi vecinilor disperați? Eram sătuli de demagogi şi ocoleam politica. În schimb, abia aşteptam să experimentăm pe propria piele binefacerile economice ale capitalismului, pornind bineînţeles de la premiza libertăţii absolute.

În Transilvania eram obișnuiți cu, conceptul de… transhumanță. Multiplele națiuni cu care conviețuisem nu exagerau patriotismul sub aspect geografic; se vehicula conceptul că ești ceea ce ești în suflet, nu pe adresa din buletin. Refrenul ”uteciștii de azi, refegiștii de mâine” nu avea conotații de dezertare..

„Am furnici pe toată talpa,/Frige podeaua ca un bec,/Asta-nseamnă că e timpul/Să-mi pun pantofii și să plec”, cânta Alexandru Andrieş prin cluburile studenţilor de la arhitectură. Iar Sergiu Ţoiu îi ţinea isonul pe la spectacolele cu public restrâns de la Teatrul Mic, intonând versuri de Marin Sorescu: „La o adică, la două adici,/De ce sunt atâtea furnici?/Ce dacă-s mici, ce dacă-s mici?” (…) „E musai, nene, să te furnici”. Pe noi toţi pusese stăpânire acel „sentiment plenar,/din ce în ce mai rar, /când ies iar pe balcon/ şi cred că-s avion”, vorba sorescianului. Venisea vremea să… furnicăm.

Și ce spunea o tânără din Ucraina, pe Maidan? Că e gata să moară, pentru că în condițiile actuale nu merită trăit. Și că dacă ar supraviețui, dar nu s-ar schimba situația, ar fi nevoită se plece din țară. Trist. Opțiunile personale nu se suprapun peste cele naționale. Când o fac, e un mare noroc și o supremă binecuvântare. Dar se mai întâmplă. Și zilnic ne uităm la știri.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa/Spania

(Material publicat în ediția tipărită Occidentul românesc/Aprilie 2014)

 

Citește și