Gabriela Sonnenberg: El Cid – campion pe stilul vechi

„Aici zac Rodrigo Diaz, Campeadorul, decedat în Valencia la 1099, şi soţia sa Jimena, fiica contelui Diego de Oviedo, de nobilă stirpe. Peste toţi se oglindeşte onoarea celui care în oră binecuvântată s-a născut” sunt cuvintele legendare înscrise pe mormântul Cidului, în Catedrala Gotică din Burgos. Oră norocoasă sau moment oportun?

Lăsând la o parte incontestabilele calităţi de negociator şi luptător viteaz, pe care de bună seamă eroul naţional al Reconquistei le-a avut, nu e niciun secret faptul că apariţia sa în istorie nici că se putea să se producă într-un context mai nimerit. De parcă talentul său de viitor bun strateg s-ar fi manifestat încă din pântecele mamei, şi-a ales clipa cea mai propice pentru a vedea lumina zilei, intrând pe poarta triumfală în conştiinţa conaţionalilor săi şi devenind liderul incontestabil, viteazul cel mai iubit de spanioli şi de sudamericani.

De ce? – se-ntreabă mulţi până astăzi, conştienţi că personajul istoric real a fost cu totul altfel decât legenda care, încetul cu încetul, s-a ţesut în jurul său. Nu puţine sunt vocile care susţin, bazându-se pe incontestabile izvoare istorice, că Cidul a fost un mercenar ca mulţi alţii, un gentilom cu statut social mediu, crud şi deloc perfect, care a luptat atât de partea maurilor, cât şi de cea a creştinilor, în funcţie de ce se impunea pe moment. Asupra unui singur amănunt sunt însă cu toţii de aceeaşi părere, anume că niciodată n-a prădat explicit pentru bani, ci şi-a luat numai cele trebuincioase întreţinerii trupelor, lucru care nu l-a împiedicat să acumuleze averi considerabile.

De departe, povestea Cidului aduce cu legendele altor cavaleri vestiţi ai Europei, precum Richard Inimă de Leu, Regele Artur sau – de ce nu? – Vlad Ţepeş. Deosebirea majoră dintre Cid şi Dracula constă în faptul că, în cazul lui Ţepeş, legenda a deviat spre violenţă, rezultând mai sângeroasă decât realitatea, în timp de eroul naţional spaniol a dobândit trăsături îndulcite, pe alocuri chiar cu fler romantic.

Spre deosebire de celălalt idol spaniol, vestit mai mult pentru duhul blândeţii, Don Quijote, personaj care nu a existat decât în imaginaţia genialului Cervantes, Cidul a fost un om în carne şi oase, care a trăit într-o perioadă istorică extrem de bulversată, de importanţă capitală pentru formarea Spaniei în forma ei actuală. Erau vremurile în care majoritatea ţinuturilor peninsulei se aflau sub stăpânire maură iar populaţia autohtonă trăia într-o neîntreruptă asuprire, prădată la intervale regulate de hoardele de musulmani, nădăjduind în zadar într-o eliberare miraculoasă şi în unirea sub un stindard unic.

Chiar dacă Cidul nu a fost chiar conducătorul predestinat prin naştere pentru misiunea eliberării şi fondării statului de drept, originea sa „obişnuită”, dintr-o familie „normală”, de mici nobili, dintr-un orăşel fără mari pretenţii calificându-l cel mult pentru simpatia concetăţenilor, menirea de lider eliberator şi-a asumat-o ca rol istoric, poate tocmai pentru că poporul l-a recunoscut ca fiind unul dintre fii săi direcţi. Un motiv în plus pentru care legenda s-a menţinut până astăzi, făcând ca ochii fiecărui spaniol de rând să scapere plini de mândrie la auzul numelui Campeadorului.

Pentru cuvântul Campeador, care-nseamnă deopotrivă luptător şi învingător, nu există o traducere exactă, dar cea mai potrivită accepţiune modernă ar putea fi poate cuvântul campion. Este evident că personajul întruchipează năzuinţele cele mai intime ale fiecărui patriot, ideea salvării de sub jugul musulman, recunoştinţa pentru redarea demnităţii poporului şi pentru întregirea teritoriilor dezbinate de mauri, admiraţia pentru curajul şi vitejia neînfricată, şi, nu în ultimul rând, respectul necondiţionat faţă de legi şi faţă de autoritatea suzeranului unic.

Să nu uităm că spaniolii, prin definiţie, au fost şi rămân un popor fidel ideii de monarhie, aşa cum şi Cidul, la vremea sa, s-a subordonat fără crâncnire regelui, chiar şi în momente de cumpănă, când era conştient că greşeşte.

Nu se cade să judecăm vremurile de acum o mie de ani după preceptele morale din zilele noastre. Erau vremuri sângeroase, pe atunci nu se făceau ostatici. Excepţie de la regula aceasta a făcut doar Cidul, care şi-a permis să-i elibereze pe prizonierii mauri, surprinzându-şi contemporanii. Cruţările practicate de el au fost luate în derâdere de mulţi care au încercat să-l denigreze, pretextând că ar fi prea milostiv, dar avantajele nu au întârziat să apară. Foştii duşmani islamici s-au transformat treptat în parteneri de tratative şi vecini paşnici, respectând şi recunoscând graniţele impuse de Campeador. Creştinismul nu era nici pe departe aşa de răspândit pe teritoriul provinciilor iberice precum era religia musulmanilor, considerată ca fiind mai avansată şi mai civilizatoare decât manierele brutale ale neciopliţilor conducători din tabăra cu cruce pe scut.

Cea mai cunoscută operă care descrie faptele de vitejie ale Cidului este epopeea El cantar del Mio Cid, scrisă de un autor necunoscut care. Este una din cele mai reprezentative mostre de literatură medievală spaniolă, conţinând, cel puţin din punct de vedere cantitativ, mai mult de jumătate din totalul epicii eroice a acestui popor. Lungă proza, lungă şi istoria îndelungatei, anevoioasei Reconquiste; lungi sunt şi feţele bieţilor elevi obligaţi prin programa şcolară s-o parcurgă, ca lectură obligatorie.

Pentru a cultiva interesul copiilor, dar şi al adulţilor contemporani, au fost editate cărţi cu versiuni prescurtate, în pas cu vremurile, unele cu ilustraţii deosebit de frumoase. Ba chiar nu demult, în anul 2003 a fost lansat şi un interesant film de animaţie, El Cid – La Leyenda. Generaţia tânără de astăzi s-a familiarizat însă cu Cidul mai ales prin intermediul răspânditului joc pe calculator Age of Empires II.

            Demnă de menţionat este şi admirabila povestire a scriitorului român Alexandru Mitru, din ciclul „Din Marile Legende ale Lumii”. Printre cele mai cunoscute prelucrări şi adaptări se numără însă tragicomedia Le Cid, scrisă de clasicul francez Pierre Corneille. Expresia „La valeur n´attend pas le nombre des années” (valoarea nu aşteaptă numărul anilor) se bucură de popularitate enormă, dar puţini ştiu că provine din această piesă de teatru. Neuitat este și filmul monumental, cu starurile de cinema Charlton Heston şi Sofia Loren în rolurile principale, pe muzica vestitului veteran hollywoodian Miklos Rozsa.

Indiferent că sunt de natură literară, muzicală sau cinematografică, mai toate operele dedicate Cidului îl reprezintă ca întruchipare a idealului nobilului cavaler precursor al cruciaţilor. Aceasta explică de ce sunt trecute elegant sub tăcere serviciile pe care le-a prestat diverşilor sultani mauri, subliniate fiind cu precădere calităţile sale de apărător al creştinismului şi învingător al cotropitorilor musulmani.

Numele adevărat al eroului a fost Rodrigo Díaz de Vivar; s-a născut în anul 1043 în localitatea Vivar (după scrierea de pe atunci, Bivar), nu departe de oraşul Burgos şi a murit pe 10 iulie 1099 în Valencia. Supranumele El Cid, derivat din cuvântul arab as-sayyd, sinonim cu răspânditul sîdî, care înseamnă stăpân, conducător, i-a fost atribuit pe baza renumelui dobândit în perioada în care a fost conducătorul trupelor de mercenari care operau în zona Levante a Spaniei de astăzi, prin părţile din jurul Valenciei. Potrivit cronicarilor, după moartea tatălui său, Rodrigo a crescut la curtea regelui Ferdinand al Castiliei şi Leonului, fiind educat împreună cu fiul moştenitor Sancho. Odată cu decesul suveranului, la 1065, teritoriile regale au fost distribuite între cei trei fii ai să, Rodrigo rămânând alături de Sancho.           În calitate de purtător de stindard, tânărul Rodrigo se face remarcat prin faptele sale de vitejie, fiind supranumit încă de pe atunci el Campeador sau campi doctor, nume derivat din latinescul campio (duelist, luptător corp la corp).

În urma uciderii mişeleşti a regelui Sancho în lupta de la Zamora (1072), urcă pe tronul Leonului şi Castiliei fratele şi oponentul său, Alfonso al VI-lea. Potrivit legendei, Campeadorul l-ar fi somat să jure că nu ar avea nimic de-a face cu asasinatul fratelui său, jurământ pe care Alfonso îl face cu oarecare greutate, păstrând din acel moment o poziţie circumspectă faţă de noul său vasal.

Campeadorul îi jură credinţă, dar nu se mai bucură de aceleaşi privilegii la curtea regală ca şi înainte. Noul purtător de stindard al regelui, nobilul García Ordoñez devine adversarul său politic cel mai aprig, reuşind mai târziu, prin intrigi şi tertipuri necurate, să obţină alungarea sa de la curtea regală şi trimiterea lui în exil.

Încep aici complicatele aventuri de arme ale carismaticului Cid, care brăzdează ţara-n lung şi-n lat, însoţit de tot mai mulţi luptători, care i se alătură din pură admiraţie şi proprie convingere. Practic, întreaga epopee Cantar del mio Cid este dedicată descrierii acestor aventuri, a localităţilor pe care le eliberează treptat de sub dominaţia maură, a incursiunilor neaşteptate, a mişcărilor abile de trupe şi pacturilor înţelepte pe care le încheie cu alţi conducători de oşti.

În paralel cu bătălia se derulează povestea romantică a Cidului frământat de dorul fierbinte de soţia sa, Jimena, care-l aşteaptă cu credinţă, într-o mânăstrire din patrie. Dorul de casă pare a fi totuşi sensibil inferior dorinţei aprige de luptă cu orice preţ, cât mai mult şi în cât mai multe locuri. Acest amănunt al omniprezenţei mai mult sau mai puţin inventate a Cidului, despre care se spune că ar fi călătorit practic pe tot teritoriul Iberiei levantine, este de mare avantaj pentru unii turoperatori moderni, care exploatează popularitatea eroului, oferind excursii pe urmele sale, prin cele mai neaşteptate locuri. Se spune, de exemplu că Cidul ar fi sărbătorit Crăciunul în parcul Elche, cel mai mare crâng de palmieri din Europa, inclus în patrimoniul cultural universal al UNESCO, pâlc care astăzi are peste 600.000 de palmieri, dar pe vremea Campeadorului ar fi avut chiar două milioane. Traseul turistic se întinde pe o lungime de 2000 de kilometri, între Burgos şi Alicante iar nu mai puţin de opt provincii ale Spaniei îşi sărbătoresc an de an Cidul lor personal, organizând târguri, turniruri, reprezentaţii de stradă şi manifestări culturale publice.

Circumstanţele neobişnuite care preced căsătoria lui Rodrigo Díaz de Bivar cu nobila Jimena Díaz – Cidul fiind nevoit din motive de onoare să-l omoare în duel pe viitorul său socru -, nu fac decât să intensifice atracţia irezistibilă pe care o simţim faţă de eroul controversat. Elemente de detaliu precum barba hiperbolică pe care şi-o lasă să crească în perioada „haiduciei”, jurându-şi să nu se despartă de ea decât dacă ar fi fost iertat de rege, sabia sa legendară, cu numele de Colada şi bidiviul arab Babieca, intrat în legendă în rând cu cei mai vestiţi cai din istoria lumii, completează legenda, conferindu-i acea tuşă finală, indispensabilă oricărei legende cu adevărat indimenticabile. Nu sunt de ignorat nici incidentele neobişnuite, precum momentul în care Cidul îmblânzeşte un leu scăpat din captivitate, uzând doar de vocea sa puternică şi de privirea pătrunzătoare, sau episodul în care, pelerin fiind, oferă unui cerşetor lepros apă de băut din propria sa butelcuţă. Într-un cuvânt, povestea dispune de toate elementele necesare unui mit care se respectă.

Dintre toate imaginile de neşters din memoria colectivă, cea mai impresionantă rămâne însă, indiscutabil, viziunea fantasmagorică a Cidului călare în luptă, deși era deja mort. Campeadorul, urcat în şa şi sprijinit prin proptele ascunse pe sub veştmânt şi armură, este purtat spre victorie de armăsarul său credincios, reuşind prin acest tertip postmortem să-și impulsioneze oștile și alungând hoardele de atacanţi îngroziți, care cred că ar fi înviat din morți.

Înainte de moartea sa relativ timpurie, la o vârstă totuşi destul de înaintată pentru acele vremuri (56 de ani), Cidul se stabileşte la Valencia şi împreună cu soţia sa Jimena domneşte în calitate de judecător şi stăpân (Señor) asupra regatului său, care era subordonat formal curţii regale. Ca un adevărat „warlord”, cavalerul războinic judecă şi conduce cu mână fermă, dovedind adesea cruzime şi duritate aproape neomenească, favorizează intrigile, uneltirile şi spionajul şi ordonă pedepse deosebit de inumane, cu tortura, pentru cei care îndrăznesc să se ridice împotriva sa.

Izvoarele documentare cele mai vechi în care este menţionat Cidul, rămase din secolul al XI-lea şi al XII-lea, de la cronicarii Împărăţiei Al Andaluz a Almoravizilor, îl descriu în termeni extrem de peiorativi, folosind apelative precum tagiya („tiran”, „trădător”), la’in („blestemat”) sau kalb ala’du („câine inamic”). Fără-ndoială, calităţile sale belice sunt admirate, dar istoriografia arabă îl încondeiază definitiv drept „câine galez”, „de Dumnezeu blestemat”, lucru pentru care Cidul mai mult ca probabil că l-a interpretat drept compliment.

Cidul activează şi în calitate de justiţiar la Curtea lui Alfonso, implicându-se în proceduri de mediere a litigiilor dintre nobili. Cu ajutorul comunităţii evreieşti din Valencia, instaurează un regim împăciuitor, tolerant cu toate religiile practicate de către supuşii săi, dar favorizează pe faţă creştinismul, atrăgând intenţionat misionari catolici, fondând şi sponsorizând biserici în localităţile populate până la acea oră de mozarabi.

Talentul său politic se manifestă şi în alianţele pe care le iniţiază căsătorindu-şi fiicele cu nobili de spiţă regală, moştenitori ai tronurilor Navarrei şi Aragonului. Sub aspect genealogic, regele actual al Spaniei se înrudește cu însuşi Cidul Campeador. Legenda spune însă că, înainte de mariajele acestea, fiicele Campeadorului ar fi fost căsătorite iniţial cu doi nobili favorizaţi de regele Alfonso, stăpânul Cidului. Aceştia s-ar fi comportat scandalos, tratându-le ca pe nişte scalve. Cidul s-ar fi răzbunat pe infatuaţii infanţi, salvându-şi copilele în ultima clipă. Cel puţin aşa spune legenda…

În decursul a 500 de ani istorie, un cavaler castilian din secolul al XI-lea s-a transformat în eroul pe care nu l-a fost. Indiferent de inadvertenţe, a reuşit să imprime o amprentă fermă în memoria colectivă a Omenirii, exercitând o fascinaţie nemaiîntâlnită. Furnizând spaniolilor şi popoarelor sudamericane acel ideal de care cu toţii avem nevoie pentru a ne orienta în viaţă, profilul său de erou exemplar contribuie la consolidarea încrederii fiecăruia dintre noi într-o lume în care viaţa să merite să fie trăită, fără compromisuri dar şi fără dreptul de a atenta la demnitatea celor cu care convieţuim.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Spania, ianuarie 2014