Gabriela Sonnenberg: Curs de europeană

1 [640x480]

Cândva, prin anii șaizeci, verișoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Moș Crăciun morocănos o poezie festivă. Îmbujorată și cu glas pierit, mogâldeața și-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Moșul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne. Curajoasa șoimiță a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă iar apoi, adunându-și puterile, i-a strigat înapoi ”O casă mare!”. Era imaginea care îi țâșnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniță, un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulții făceau referire uzând numele generic de ”Partid”. Acel episod amuzant a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam, de fapt, cu toții, atunci când venea vorba despre ceva atotprezent, dar greu de înțeles, o construcție monstruoasă, cu aură de necunoscut, care ne inspira teamă.

Patruzeci de ani mai târziu, într-o după-amiază mohorâtă de toamnă, în timpul unei scurte escapade prin orașul Luxemburg, m-am refugiat de ploaie sub un balcon. Fac o paranteză scurtă: Beneluxul este cea mai plouată regiune a Europei, dar este și sediul multor instituții oficiale ale Uniunii Europene (nu știu dacă este vreo legătură între politică și starea vremii, dar iată încă un subiect pe tema căruia merită reflectat, poate cu altă ocazie). Așadar, spre surprinderea mea, ridicând privirea, am constatat că mă aflam sub arcada primitoare a unei clădiri elegante. Era nici mai mult nici mai puțin decât Biroul de Informații al Parlamentului European! Amintindu-mi de ignoranța politică în care am crescut, mi-am luat inima în dinți și am intrat în acea ”Casă Mare”, să văd dacă e așa de primitoare cum se zice. Mă încerca aceeași senzație de strivitoare autoritate, dar și de acoperiș atotprotector. Și mai era ceva: curiozitate. Speram să găsesc acolo măcar un material mai general, pe înțelesul tuturor, care să-mi explice simplificat cum funcționează ițele complicate ale Doamnei Europa, cea care recent ne-a primit, generoasă.

Aventura s-a meritat! Am aflat și găsit exact ceea ce căutam și, pentru că sunt sigură că nu sunt singura care are lacune la capitolul acesta, vă-mpărtășesc o versiune prescurtată. Zic că e bine s-o avem schițată în minte, ca să știm măcar în mare ce și cum, atunci când vine vorba într-o discuție. Mai ales acum, când unii nu știu cum să grăbească intrarea lor în acest „club” exclusiv, în timp ce alții caută calea cea mai elegantă de a ieși din el. Cum nouă, românilor, ne cam place să ne pricepem la toate, ar fi bine să știm măcar cu cine avem de-a face. La recepția biroului din Luxemburg m-au întâmpinat două fete îmbrăcate elegant, la taior albastru. Erau comunicative, dar nu insistente. Aveau alura unor stewardese stilate. Zâmbitoare, ”însoțitoarele mele de zbor” mi-au furnizat concis informațiile necesare pentru a mă putea orienta printre rafturile ticsite cu broșuri și apoi m-au poftit să ”survolez” oferta și să iau cu mine tot ce vreau, după pofta inimii.

Venind vorba de poftă, primul lucru pe care mi-au picat ochii a fost cartea de bucate europeană, o colecție de rețete din fiecare țară membră a Uniunii Europene. Hulpavă, m-am repezit asupra ei, căutând febrilă paginile rezervate României. N-o să vă vină să credeți, dar însăși imaginea de pe coperta cărții este cea corespunzătoare mâncării românești prezentate în interior: ardei umpluți! Cu alte cuvinte, suntem la loc de cinste și chiar și un pic reprezentativi, măcar la capitolul culinar. Mai punctăm acolo și cu ciulama de ciuperci, ciorbă de perișoare și papanași prăjiți, asta poate ca o compensare pentru faptul că lipsim complet din partea a doua, cea rezervată atracțiilor culturale. Dar și gastronomia e o componentă a culturii, nu? În fine, dacă ne-au omis din planul de excursii, n-au uitat să scrie că, din lipsă de spațiu, articolele dedicate obiectivelor de vizitat în statele recent aderate, printre care se numără și România, se găsesc în volumul al doilea al aceleiași lucrări. Tot în nișa cu de-ale gurii am găsit vestitul index al legumelor și fructelor, clasificate și aprobate pentru consum în Uniunea Europeană. Mă așteptam să găsesc acolo controversatele standarde absurde, atât de des criticate în mass media, legate de gradul de strâmbătate al bananelor sau de lungimea reglementară a castraveților, dar n-am avut satisfacția aceasta. Prevăzută cu numere de codificare EUR-Lex și cu denumire botanică în latină, culegerea enumeră în toate limbile țărilor-membre produsele agricole care cresc pe aceste meleaguri, cu caracteristici și sugestii de preparare. Atât. Spre surprinderea mea, taman ardeiul care tronează pe coperta cărții de bucate, lipsește din catalogul agricol, semn că lucrarea nu-i deloc științifică. Poate că are doar rol de exemplu, fără pretenții exhaustive. Ca să vezi! Se face, deci, lucru de mântuială și pe la alte niveluri, chiar și pe la case mai mari (pardon, Casă Mare)! După ce mi-am asigurat ca merinde de drum câte un exemplar din cele două opere destinate alimentelor, m-am orientat spre raftul cu informații actuale, de unde am cules în treacăt broșuri cu subiecte la zi: agenda socială, protecția mediului și reciclarea resurselor, inovațiile ecologice și pescuitul reglementat, programe pentru integrarea populației vârstnice etc. Nu zic că nu mă interesează: firesc, interesul depinde de curiozitatea celui care citește, dar, sinceră să fiu, preferatele mele sunt cele pe care le-am găsit mai pe la urmă.

Raportul privind drepturile cetățenilor europeni, în care ni se arată concret, pe puncte, etapele de înlăturare a piedicilor birocratice, care (încă) ne îngrădesc liberatea de mișcare și egalitatea în șanse pe piața europeană, are darul de a mă liniști puțin. Măcar încurajează speranța în viitor! La fel, fluturașul intitulat „Indicatori de bază din EU” lămurește în stil sec, științific, dar negru pe alb, fără menajamente, că România nu e nici prima, dar nici chiar ultima peste tot. Cel puțin la rata șomajului în rândul tineretului, dacă e să ne comparăm cu Italia (37 %) sau Portugalia (38 %), ca să nu mai vorbim de Grecia (58 %) sau Spania (55 %) suntem bine situați, cu ale noastre doar 22 de procente. În 2012 aveam Produsul Intern Brut cel mai scăzut (raportat la numărul de locuitori) dar, în timp ce majoritatea țărilor-colege înregistrau rate de creștere negative, noi continuam trendul pozitiv, ca Făt Frumos care crește într-un an cât alții în șapte. Bineînțeles, și aici, totul e o chestiune de optică, pentru că inflația noastră era fruntașă…

Las la o parte detaliile statistice plicticoase, menționând doar în treacăt cele două cu adevărat valoroase și utile tipărituri care mi-au mai făcut cu ochiul: Europa 2013 – un fel deghid compact de pus la curent cu toate și Așa funcționează Uniunea Europeană – un rezumat al instituțiilor implicate și al atribuțiilor care le revin.

M-a cucerit, în schimb, broșura pe care am găsit-o tocmai … la raftul pentru copii: Descoperă Europa are formatul unei cărți de colorat și e concepută în stilul naiv-simplificator al poveștilor pentru copii, cu personaje care aduc un pic cu protagoniștii unor îndrăgite benzi desenate (Asterix și Obelix, Ice Age, Madagascar). Începe cu o succintă prezentare a continentului Europa, cu date despre întindere, vecini, munți și ape, în fine, ca la lecția de geografie. Vine apoi harta, ilustrată cu câteva ilustrații exemplificatoare. Prima dintre ele este chiar o imagine din România (Delta Dunării), urmată de un castel de pe Loire și de Domul din Köln. Întâmplătoare sau nu, învecinarea ne face onoare!

Ca o continuare logică, sunt prezentate apoi modalitățile de a lega acele zone ale Europei, prin mijloace de transport, inventate și dezvoltate tot în în Europa. Trebuie să recunosc că rafinamentul cu care se trece de la locomotiva lui Stephenson la producțiile sofisticate ale industriei aeriene pan-europene (Concorde, Airbus și Ariane), pentru a lămuri copiii cât de importantă este conlucrarea dintre țări are ceva fermecător de simplu.

La fel ca și în planul didactic școlar, se trece apoi la ora de științe ale naturii. Punctat cu caricaturi amuzante de animale, textul explică pe înțelesul tuturor schimburile continue dintre nord și sud și dintre est și vest, motivate de particularitățile de climă și relief. Produsele obținute prin exploatarea resurselor naturale diferite de la țară la țară impun nevoia unui comerț asiduu între regiuni, pentru ca niciuna dintre regiunile Europei să nu facă prea mari concesii la bunăstarea locuitorilor săi. După zece pagini de detalii presărate cu curiozități dintre cele mai năstrușnice legate de transhumață, ciclurile naturii, esențe de lemn de rășinoase, viticultură, senderism, turism balnear, nave-fabrică de conserve de pește și valorificarea deșeurilor, concluzia nu poate fi decât una singură: situația e prea complexă pentru a putea fi rezolvată pe bucățele. Singura cale de abodare corectă este cea la nivel unificat, macro, într-o Europă unită. Urmează lecția de istorie, care începe în epoca de piatră și, împodobită cu desene haioase cu mamuți, săbii, statui grecești, centurioni cu picioare păroase, coifuri cu coarne vikinge, castele cocoțate pe stânci și tablouri renascentiste, ia la rând toate epocile și punctează pe alocuri, ca din întâmplare, ”invențiile” care s-au dovedit viabile până în zilele noastre: democrația grecilor, dreptul roman, arhitectura evului mediu, comerțul hanseaticilor, revoluția industrială engleză.

Mai vin două pagini de etică și un pic de sociologie, clădite pe antagonismul război-pace, bună ocazie de a sublinia nevoia absolută de înțelegere dintre popoare. Abia aici, după așa o lungă introducere, în același stil jucăuș se face trecerea la subiectul propriu-zis, istoria Uniunii Europene pe care nu pot s-o redau în splendoarea ei candidă aici, din lipsă de spațiu. Pentru copii de astăzi ai Europei, care, poate pentru întâia oară în viața lor, iau contact cu încurcatele ițe ale Uniunii Europene prin intermediul acestei simpatice broșuri, este practic obligatoriu să pornească de la o impresie pe cât posibil pozitivă. În fond, ei sunt cei care, în viitor, adulți fiind, vor decide direcția în care se va continua povestea…

Trecând peste nuanțele romanțate, dacă este să compar poveștile fraților Grimm, care ne-au produs adesea fiori în copilărie, apetisantul ”basm” al Uniunii Europene are un chip mult mai prietenos. Seamănă un pic cu aventurile celor trei purceluși, care-și construiesc case din materiale cu rezistență diferită și, calamitați de o strașnică furtună, sfârșesc fericiți, refugiindu-se în coliba celui care a avut istețimea de a clădi cu pietre. Chiar dacă nu are lupi răi, vrăjitoare otrăvitoare sau mame vitrege geloase, Uniunea Europeană își arată colții printre rânduri, prin semnele de întrebare pe care nu se sfiiește să le ridice până și celor mai fragede vlăstare ale națiunilor ei. Tare m-aș bucura, și nu m-aș mira, dacă într-o bună zi, biroul de informare pe teme europene va pune la dispoziția noastră un catalog al obiceiurilor ocazionate de Sărbătorile de Iarnă din diferitele țări-membre. Ar reieși probabil din ea că avem numeroase suprapuneri și la acest capitol. Anume că, puștimea e poftită în continuare să recite poezii în Ajun și că la gura sobei se practică adesea… depănatul de istorioare.

Un material de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

(Publicat în ediția tipărită OR/Octombrie 2014)

 

 

Citește și