Franco, de pildă, e încă numărul 1, iar familiei regale spaniole îi sunt rezervate – tot la ideea lui Franco – numerele de la 10 la 99. Astfel, regele emerit Juan Carlos are numărul 10 iar fiul său, regele actual, Majestatea sa Felipe, are numărul 15. Numărul 13 nu se acordă nimănui, pentru că poartă ghinion. Ca să vezi!
Asta spune deja multe despre intangibilitatea și grandomania dictatorului Franco. Dar nu insist asupra cultului personalității; destul l-am trăit la noi, pe propria noastră piele, cu propriul nostru dictator. Altceva bântuie Europa Mileniului trei; nu mai este la modă cultul individului, ci cel extins la nivel macro: cultul identității ca națiune, ca popor, grupare de popoare sau chiar continent.
Mai concret, un conducător înțelept, când vrea să atragă masele de partea sa, nu se mai expune în față, ca personalitate suprem-perfectă, ci exagerează calitățile și drepturile supușilor săi, lingușindu-i și propagându-le identitatea ieșită din comun. Metoda are și efecte secundare nedorite, creând limite între neamuri și conducând la disensiuni.
Revenind la Spania, ”boborul de rând” are la dispoziție restul numerelor de la 100 în sus, scopul declarat al acestei evidențe fiind nici mai mult nici mai puțin decât acela de a controla națiunea cât mai bine. Deși veche de la 1944, măsura aceasta are valabilitate până-n zilele noastre. E vorba, firește, despre introducerea banalelor cărți de identitate.
Am asistat nu demult la rugămințile fierbinți ale unui avocat român, trăitor în străinătate, rugăminți adresate autorităților române, de a retipări cărțile de identitate, pentru a le alinia la modelul celor agreate în spațiul Europei Mari. Se pare că, lipsind o semnătură pe ele, nimeni nu ne consideră cetățeni cu drepturi depline pe propriul nostru continent-tată!
Ne dorim, deci, drepturi egale, dar – curios – documentul nu se cheamă carte de egalitate, ci carte de identitate. Ori noi, identici nicidecum nu vrem să fim! Cum ar arăta lumea dacă ne-am confunda unul cu altul? O încolonare de roboți! Ce bine măcar că numerele se acordă o singură dată și nu sunt repetabile, nici după moartea posesorului.
Poate că n-ați sesizat, dar avem actualmente o mare dilemă, mai ales în Europa: ne zbatem pe tema identității, adică ne întrebăm întruna cine suntem și cu cine ne însoțim. Națiunile Europei se autoidentifică drept comunitare, seculare, creștine, dar iată că vin alții, puhoaie care vor să se identifice cu noi, solicitând același statut, deși diferă de noi esențial, nu doar fizic, ci și etic, religios, comportamental, cerebral și visceral. Și ce fac acești oameni, deîndată ce pun pasul pe tărâmul făgăduinței? Ei bine, ați ghicit: își aruncă cartea de identitate! Nu toți, bineînțeles, doar cei care o au pe cea ”greșită”.
Păi cum vine asta? Încerc să-mi imaginez viața mea pe post de individ al nimănui și îmi amintesc cu groază că, odată, chiar am avut o scurtă perioadă sincopară, între două pașapoarte, când am trăit pentru câteva săptămâni în imponderabilitatea lipsei de cetățenie. Ce experiență oribilă, să nu ai niciun drept, să nu poți face nimic, să stai încremenit!
De buletinul pe care l-am primit în tinerețe, în România, mă leagă sentimente aproape duioase. L-am purtat permanent asupra mea, așa cum cerea litera legii. Chiar dacă nu era mai niciodată la zi – în vremea studenției nici măcar vize de flotant nu primeam – îmi dădea senzația că nu pot fi chiar anihilată complet. Până azi îi știu numărul și seria, taman eu, cea care nici măcar un număr de telefon nu sunt în stare să-l memorez: BG622720. Cât de mare trebuie să fie nemulțumirea și disperarea unui om care renunță la propria sa viață, scoțându-se intenționat în afara legii?
Revin la banalul cartonel plasticat și conchid: face parte integrantă din viața noastră ca o a doua epidermă, celulozică. Uneori ne mândrim cu el, alteori să îl ascundem sau îl uităm pur și simplu, dar nu prea ne vine, pentru că ni s-a spus că fără el nu valorăm nimic. Așa să fie oare? Putem să ne ieșim din propria noastră piele?
Anulare de identitate, furt de identitate, schimb de identitate, modificare, rocadă, actualizare… și lista se poate continua. Păcat de frumosul cuvânt carte, când apare completat cu codițe profane cum sunt credit, vizită, identitate! Cu totul altă accepțiune are de fapt cartea în viața de zi cu zi, unde nu e obiect de cult, ci suport de cultură. Se vinde prin librării și se citește cu evlavie, adeseori cumulând între două coperți viață veritabilă. Culmea, tot viață se stochează în ambele forme de ”cărți”, inclusiv în cea eliberată de circa de poliție!
Mascată drept scrisoare de trecere, foaie de parcurs sau țidulă pentru sclavi, ea a existat dintotdeauna, jucând încă din timpuri străvechi roluri eroice sau ingrate, pecetluind libertatea sau robia a milioane și miliarde de oameni, mai mult sau mai striviți de călcâiul stăpânirii, unii sub jug, alții mai puțin supuși. De ce să ne credem acum mai liberi decât pe vremuri? Se zvonește că inevitabila ”etichetă” de la evidența populației, în varianta reloaded, va fi și mai neînduplecată: urmașii noștri vor purta un chip electronic implantat sub piele. Ce straniu că se scrie chip, de parcă ar fi chiar predestinat să reprezinte chipul uman!
De ce atâta caz pentru niște simple hârtii? Pentru că valoarea lor simbolică e atât de mare încât nici măcar bancnotele, cealaltă formă de materializare a hârtiei în obiect de idolatrie, nu le-ar putea concura în semnificație. Să nu ne amăgim, e-adevărat că în multe privințe ne ușurează viața, dar în măsură covârșitoare ne-o complică. Numai naivii iau de bun cuvântul pe care-l poartă cu emfază în titlu, etic-corectul ”identitate”. Carnetul acesta nu ne face identici decât în ochii unui observator imaginar de pe Marte, priviți printr-un binoclu foarte aburit; adevărul este că el de fapt ne diferențiază, împărțindu-ne pe căprării sofisticat ierarhizate. Cine-a mai văzut român egal cu americanul, sau femeie egală cu bărbatul? Poate în Paradis, dar oare acolo n-or avea tot un fel de document la purtător, ca să poată urca din sferă–n sferă, până-n al … nouălea cer?
Observ că mă îndepărtez de subiect și n-aș vrea să cad în păcatul acelui biet țăran cu mintea rătăcită, din satul tatălui meu, pe care tinerii veniți prin vacanțe de studii se făceau că-l întreabă: ”băi Ioane, ce părere ai tu despre facultăți?”, la care tipul răspundea cumpănit, profund îngândurat. ”facultăți, dificultăți…”. Ei bine, pentru mine toate cuvintele acestea pompoase care se termină în ”-tate” (identitate, responsabilitate, echitate, egalitate, Maiestate șamdp) mă pun în mare… dificultate.
Scara cărților de identitate e infinită. La baza lanțului trofic uman stau cetățenii paria de prin statele care nu dau doi bani pe o viață de om, în timp ce în vârful piramidei, nu se știe exact cine șade. Poate că așa e mai bine pentru noi, să nu știm. Totuși, o singură curiozitate mai am: ale cui or fi, numerele dintre 1 și 10?
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania