Gabriela Sonnenberg: Bine și dez-bine după calendele grecești
Bine și dez-bine după calendele grecești
Deși nu aduc evidente foloase comunității, visătorii sunt o specie tolerată, ba chiar uneori îndrăgită, pentru darul de a dezmorți atmosfera. În cazul grecilor, mă tem însă că nu se aplică aceeași regulă. Comunitatea noastră europeană nu are atâta simț al umorului încât să se amuze pe seama creativității elene. Ar fi o distracție prea scumpă. ”Brevetul” de inventatori geniali ai democrației le-a fost recunoscut grecilor unanim, practic de-o veșnicie, dar asta nu-i scutește de faliment. E-adevărat că se pricep ca nimeni altul să-și valorifice ruinele pe post de obiective turistice, dar vor reuși oare să convertească și marea ruină națională într-o reușită fără precedent? Mai mult ca sigur că nu. Să nu uităm că și reversul medaliei, mărul discordiei, tot la poalele muntelui Olimp s-a copt, în soarele torid, care ne face să transpirăm și care uneori… orbește.
Concret, cetățeanul european de rând, care se uită zilnic la știri, începe să piardă șirul tratativelor pro și contra eliminării Greciei din Uniunea Europeană, mulți dintre noi nemaiînțelegând de fapt dacă este vorba de idealul integrității marii noastre familii sau numai de interese financiare. E bine sau rău dacă ne dezbinăm? – aceasta e întrebarea de bază în drama care se joacă acum pe limba lui Sofocle. Ceea ce se înțelege din ce în ce mai bine este că nu mai vorbim de banii ”publici”, care la o adică nu prea ne ating, ci de propriul nostru buzunar, obișnuit să ceară neîncetat, dar strâns la pungă atunci când e să mai și dea. Plutește-n aer un semn de întrebare, când afli la telejurnal că toată lumea a așteptat cu sufletul la gură ziua fixată ca termen de plată a datoriei de la Atena, ca să vadă dacă suma scadentă intră în contul Europei. Cum adică? Se aștepta cineva ca vreunui armator grec să i se fi urât cu binele și să achite banii aceia atât de mulți, într-un elan de patriotism exacerbat?
Oare acolo sus nu se știe dinainte ce și cum? E chiar așa de simplă afacerea cu datul și cu luatul sumelor așa de mari, la nivel statal, ca la o banală operațiune de transfer electronic a pensiei pe contul de card? Dacă așa stau lucrurile, poate nu e tocmai cutremurător, dar tot îmi vine să exclam ”Măi, să fie!” când văd politicieni ciufuliți și cu cearcăne la ochi, secondați de secretare cu fuste strâmbe și cu cămașa șifonată, încercând să ne convingă că ”situația e sub control”. Unde au dispărut strategii calmi, demni, asortați la patru ace, ca pe vremea lui Titulescu? Cei în care chiar te simți obligat să ai încredere?
Dar nu despre tagma politicienilor am vrut să vorbesc. Nici despre asemănările și deosebirile dintre mentalitatea grecilor și cea a altor națiuni-surori, cu situații mai mult sau mai puțin asemănătoare. Cortegiul comentariilor pe marginea paralelei România-Grecia sau Spania-Grecia e lung; nu vreau să plictisesc adăugându-i nota mea personală. Multe nu mai sunt de adăugat, s-au spus aproape toate. Câtă vreme ne putem permite să recepționăm știrile de la oarecare distanță, e bine să prețuim privilegiul acesta și să judecăm la rece, fiecare pentru sine.
Ceea ce aș fi vrut să punctez aici e mirabila și fascinanta capacitate a popoarelor din occidentul european, în speță a germanilor, de a se dedica mereu cu forțe noi corvoadei dezcâlcitului de ițe cu parteneri de lucru dificili, cum sunt Rusia sau Grecia. De unde răbdarea, perseverența, încrederea și – de ce nu? – naivitatea de a crede că și ceilalți ar răspunde cu aceeași monedă? Așa cum americanul se miră când un extremist islamist răspunde prin acte teroriste încercărilor sale de a ”povesti civilizat”, Europa e surprinsă atunci când constată că grecii au frizat indicatorii statistici naționali atunci când au fost acceptați în UE. De ce pentru noi, ca români, nu e nimic inexplicabil în asta? Ce resort din interiorul nostru ne face să considerăm acceptabile și scuzabile, cel mult cavalerești, actele pe care alții le consideră profund damnabile, chiar la limita criminalității?
Văd asta nu numai la nivel macro, ci în viața de zi cu zi. Dau două exemple scurte, concrete. Germanii au nevoie de directive; dacă nu le au, se mișcă greu, aproape paralizează. Ei merg până într-acolo încât dau colțul străzii razant, pe bicicletă, fără să se asigure dacă nu cumva vine cineva din lateral, pentru simplul motiv pentru că ei au prioritate, adică e dreptul lor. Spaniolii, în schimb, deși au la dispoziție un sistem bine pus la punct de containere pentru separarea deșeurilor, încă se mai miră de seriozitatea noastră când punem în bucătărie patru coșuri de gunoi. Pentru ei, prevederile legale au un caracter opțional, în timp ce pentru nemți, ele sunt obligatorii și nu se discută. Nu pentru că nemții ar fi un popor mai civilizat, ci pentru că li se aplică amenzi usturătoare. Dacă nu sunt amenzi, ești supus oprobiului public, în cazul în care se descoperă cândva comportamentul tău de ”individ ieșit din schemă”. Lege fără tocmeală.
Am discutat problema cu un sociolog înțelept iar el a râs și mi-a spus că – surprinzător pentru mine – cauzele multor probleme de concepție greșită îți au rădăcinile în … religie. Am râs și eu, la rândul meu, știind că-n zilele noastre religia nu mai joacă rolul pe care-l avea în Evul Mediu, și, oricum, în Europa suntem majoritari creștini. Dar ideea a prins rădăcini în mintea mea și încep să înțeleg unde bate. Există oare un mod ortodox (= grecesc) de a gândi, și, în replică, există catolici (=saxoni) mai înverșunați decât Papa? Dar evanghelicii, ei ce zic?
E vorba aici de diferența dintre oficierea slujbei la ei, sobră, în fața unui public așezat în bănci, cu participarea tuturor, cântând fiecare cu cartea în mână, spre deosebire de ceremoniile noastre fastuoase, prin glasul unui singur ”păstor”, care tună în fața unei comunități destinate să-l asculte ore-n șir, stând în picioare?
Sau poate, mai simplu, avem de-a face cu o simplă eroare de interpretare, noi cu ”una spunem, alta facem”, în contrast cu nemțescul ”ein Mann, ein Wort” (”un bărbat, un cuvânt”). Principiul ortodox ”de unde nimic nu este, nici Dumnezeu nu cere” nu se aplică la catolici, oricât de buni creștini ar fi ei. Chiar și între frați creștini, brânza e mereu pe bani. ”Cheese” se spune și la Bruxelles, atunci când se ia poziția de zâmbet în poză, în fața camerelor de luat vederi. Dar imaginile de pe sticlă chiar asta fac, ne înșeală ochii, tulburând vederea.
Încerc să găsesc explicația răbdării exasperante cu care funcționarii europeni încearcă în mod repetat să reabiliteze căruța împotmolită a grecilor, chiar și împotriva voinței inculpaților. Firește că sunt interesați să-și recupereze banii, dar mai mult decât atât le e teamă să nu se destrame visul de a avea o comunitate prosperă în Europa unită, adică să nu se facă de râs. Se impune aproape de la sine inevitabila întrebare: ”cine e atunci visătorul aici, grecul șiret sau europeanul idealist?”
Indiferent de rezultat, procesul anevoios de dezbatere publică a avantajelor și dezavantajelor integrării europene, pe exemplul viu al Greciei, are ceva exhibiționist și tenace: e ca un chin masochist, în speranța unei autopurificări de amploare (iarăși elemente desprinse parcă din ritualurile religioase). Experimentul fascinant se continuă sub ochii noștri și nu știm dacă să râdem sau să plângem gândindu-ne la învățăturile de minte pe care le vom trage probabil abia peste mult timp (sau deloc, repetând istoria mielului rătăcit de turmă).
Judecând la rece, datoria acumulată de greci a devenit atât de mare încât practic e greu de imaginat că se va mai putea plăti vreodată. În schimbul banilor, ei ar trebui să vândă ceva, ori ceva așa de valoros nu au. Deci trebuie să producă, și e atât de mult încât ar trebui să fie robi până la a treia generație de aici înainte, doar ca să se achite. Și în afară de asta, din ce să trăiască? Producând singuri tot ce au nevoie, ca-ntr-un falanger comunist sau într-un lagăr suveran, proclamat prin ”neamestecul în treburile interne” ca-n vizunile sinistrului Ceaușescu”? În plină eră a globalizării? Ei bine, e de neimaginat!
”Prinde orbul, scoate-i ochii” pare a fi mottoul grecilor, porniți să refuze plata datoriilor față de țările mai bogate din Europa, care în optica lor ar avea de unde să dea. Calcul greșit, pentru că i-au uitat taman pe cei mărunți, care de asemenea le-au împrumutat bani, poate sume mai mici, dar care îi dor cu atât mai mult. Se pare că nu cei mari, ci cei mărunți se supără mai tare! Colegii de suferință, țările cu resurse puține, dar care s-au străduit la modul serios să nu încalce regulile, îndeplinind restricțiile și strângând cureaua, se simt trădate, luate peste picior, pe bună dreptate. Dacă au mizat pe simpatia celor de-o seamă cu ei, grecii se văd acum respinși de cei din propriile rânduri, baltici, balcanici, iberici, care nu agreează politica amânării ad calendas graecas.
”Fascinant!” – exclamă sociologul scandinav când se uită la știri, de parcă ar fi o piesă de teatru la care are un loc rezervat în lojă. ”Alarmant” – zice germanul, comod instalat pe un fotoliu din față, îngrijorat de soarta banilor săi, aruncând ocheade după cortină, unde și-a trimis politicienii să-și joace rolurile. ”Interesting”, zice amica mea englezoaică, dar la britanici cuvântul acesta echivalează aproape cu orice, de la captivant până la straniu. ”Simplă rutină plictisitoare” își va mormăi în barbă mașinistul american, care manevrează priceput mecanismul de scenă din culise, în timp ce actorul principal grec declamă cu pieptul dezgolit monologul ce-i revine în drama asta clasică.
Cu toții așteptăm cu mâna la gură finalul, pe care doar geniul providenței îl cunoaște. În cel mai bun caz se va termina totul într-o coadă de pește. Indiferent dacă o privim drept comedie, dramă, tragedie sau operă buffă, piesa merită toată atenția noastră. Mă uit în jur și nu văd pe nimeni plictisindu-se. Amfiteatrul e expus intemperiilor, se joacă sub cerul liber.
Legenda spune că feciorelnica Europă, fiica unui rege fenician, a fost orbită de Zeus, care i s-a înfățișat ca un taur superb, de un alb sclipitor. Acesta a momit-o și a ascuns-o pe o insulă pustie, unde a sedus-o. Cu alte cuvinte, ai grijă, Europa, ce tauri iei de coarne, căci se pare că acela care rezidează pe Muntele Olimp e pus pe șotii!
Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Alicante
i