Gabriela Sonnenberg: ARMADA – invincibila învinsă

1 [640x480]

Nu se cade să zgândări orgoliosul popor spaniol cu întrebări incomode legate de fapte istorice mai puțin vitejești, dar volens-nolens mă-mpiedic la răstimpuri de subiectul spinos al Armadei legendare, recoltând pe merit priviri piezișe și răspunsuri laconice. M-am decis așadar s-o iau pe căi mai ocolite și să mă documentez pe cont propriu. Nu de alta, dar prea multe sunt contradicțiile legate de acest subiect.

Pe de-o parte, multe zone se mândresc că ar fi furnizat arbori semeți pentru catargele vestitei flote, în timp ce, pe de altă parte, alții susțin că acest proiect-mamut ar fi costat Spania codri întregi de foioase, fiind principalul responsabil pentru deșertizarea galopantă care o înghite pe zi ce trece.

Zis și făcut! Librarul belgian îmi recomandă călduros lucrările stufoase ale istoricilor britanici și-mi pune-n brațe tomuri grele. Prompt mi se taie elanul. Firesc, englezii au o feblețe deosebită pentru acest subiect, căci bătălia s-a adjudecat în favoarea lor. Dar cu mine ce-au avut? Că doar nu vreau să-mi dau doctoratul, scufundându-mă în lectură cum s-a scufundat Armada, după ce a cam băgat-o pe… Canalul Mânecii.

2 [640x480]

Îmi îndrept pasul spre librăria spaniolă și aflu că bine fac, pentru că se pare că aici istoria se interpretează cu totul altfel decât în Regatul Unit. Pah, răsuflu ușurată! Păi dacă e așa, povestea devenind picantă, chiar că acum nimic nu mă mai poate opri!

Pe șleau și fără ocolișuri, nimeni nu contestă că povestea Armadei zdrobite este una dintre cele mai răsunătoare rușini militare din istoria Spaniei. Diferă în schimb părerile legate de motivele acestui dezastru de proporții. Dacă englezii tind să-și asume meritul principal, spaniolii dau vina mai mult pe complexul de împrejurări, momentul nepropice și … condițiile climatice. Fără voie mă duce gândul la textul unui cântec de pe meleagurile noastre, care prin glasul lui Alexandru Andrieș redă lamentările otomanilor înfrânși la Rovine: ”turcii și-astăzi susțin că nu-s ei de vină,/că erau condiții grele de-orientare și climă,/ că erau bani puțini și pericol de boală,/ că noroiul n-avea densitatea normală,/ că metoda de luptă era demodată/și că mlaștina fusese, evident, trucată.” Așa să fi fost și cu Armada așa-zis invincibilă? Sau, ca de obicei, adevărul o fi pe undeva pe la mijloc?

Planificată ca splendidă și maiestuoasă demonstrație de forță, menită să pună cu botul pe labe nobilii rebeli din Flandra, ”excursia” Armadei spre nord s-a soldat cu dezastrul național inegalabil, renumit pe mapamond. Poate că n-ar fi intrat în memoria timpului așa de impetuos dacă nu s-ar fi produs într-un moment neașteptat la care Imperiul Spaniol atinsese o extensie și o opulență nemaiîntâlnită în istoria umanității.

Într-un crescendo neîntrerupt, începând cu perioada 1580-1640, Imperiul spaniol ajunge să acopere 20 de milioane de kilometri pătrați, culminând cu înglobarea în Uniunea Iberică a oponentului portughez, subordonat și el Coroanei Spaniei. A fost primul imperiu global, cuprinzând teritorii de pe toate continentele, care, spre deosebire de Imperiul Roman sau cel Carolingian, nu comunicau între ele pe cale terestră.

Cu alte cuvinte, o prioritate de prim rang era aceea de a întreține o flotă capabilă să lege teritoriile rapid și eficient, pe apă. Raportat la gradul de civilizație și la nivelul tehnic atins pe atunci, flota Spaniei din acele vremuri se poate compara cu actuala ”armadă” de nave și navete spațiale cu care marile puteri ale modernității se provoacă reciproc, încercând să-și adjudece supremația interstelară.

În perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea și al XVII-lea, supranumită Secolul de Aur, avântul pe care l-au luat artele și științele în Spania a fost nemaipomenit. Erau vremuri în care ”soarele nu-i apunea”, dată fiind extinderea lui uniformă pe toate meridanele expuse succesiv luminii solare. Aproape imposibil de condus, datorită dimensiunilor sale de-a dreptul gigantice, mamutul își avea centrul nevralgic la Madrid, la curtea lui Felipe al II-lea iar portul care coordona posesiunile ultramarine era Sevilla.

Pentru a-și spori puterea , în anul 1559, trecând peste diferențele religioase, Felipe o cere în căsătorie pe Isabela Angliei, dar este refuzat (în ciuda faptului că, dacă e să dăm crezare gurilor rele, erau amanți de multă vreme). Spania, catolică până la prăsele, se vede sfidadă din ce în ce mai mult de Anglia, care se închină periculos noii religii la modă, cea protestantă. Nu e exclus ca dușmănia care s-a dezvoltat mai târziu între cei doi monarhi să se bazeze pe refuzul acestei alianțe matrimoniale.

Pe fundalul acestei splendori pe muchie de cuțit, Isabela îl provoacă permanent pe Felipe, încurajând prin toate mijloacele corsarii care hârjonesc și prădează sistematic coloniile insuficient apărate de prin Caraibe. Nici rebelii din Flandra nu se dau bătuți cu una cu două, după cum eronat se sperase inițial. Războiul purtat împotriva lor devine din ce în ce mai costisitor. Ca o soluție unică pentru rezolvarea o dată pentru totdeauna a ambelor probleme, regele spaniol ia hotărârea de a trimite o flotă puternică la fața locului.

Pare un plan fezabil, din moment ce Anglia și Țările de Jos se află la distanță mică una de alta, dar lipsește un detaliu: flota. Drept pentru care regele dă ordin să se construiască în anul 1584 cele 130 de nave de război trebuincioase. A fost momentul nașterii Armadei (din latinescul armada, cu semnificația de ”înarmată”).

3 [640x480]

La Grande y Felicísima Armada, cum era numele ei complet (calificativul ”Invincibila” nu s-a utilizat niciodată oficial) a fost marcată de ghinion încă de la primii ei pași. Lipsa de cunoștințe de specialitate din domeniul naval a monarhului Felipe II, ambiguitatea obiectivului pentru care se construia, pregătirile și startegiile haotice, coordonarea defectuoasă și, nu în ultimul rând, moartea subită a Marchizului de Santa Cruz -comandant carismatic predestinat să conducă acea flotă navală imensă – au concurat la completarea dezastrului. Se spune că infarctul precipitat al marchizului s-ar fi datorat încăpățânării regelui, care nu vroia sub nicio formă să accepte sfaturile sale prudente, mai realiste decât ambiția lui exacerbată.

Armada, compusă din 130 de nave, cu 30.000 de oameni la bord, părăsește portul Lisabona în luna mai 1588, cu direcția Canalul Mânecii. Planul inițial, ca Armada Invincibilă să traverseze Canalul Mânecii, urmând ca după o escală în Flandra să invadeze Anglia, eșuează. Serviciile de spionaj britanice, precursoarele lui James Bond de astăzi, subminează efectul surpriză. Agenții informaseră din timp Anglia despre mișcările de trupe din Spania. Era dealtfel de așteptat ca un proiect de asemenea dimensiuni – consturirea unei flote imense – să nu fie trecut cu vederea nici de către străini. Legenda spune că, la momentul aflării veștii precum că s-ar fi declanșat invazia, Francis Drake s-ar fi aflat în mijlocul unei partide de petanque (joc de rostogolire de bile). Cu calmul specific englezesc ar fi remarcat sarcastic: ”întâi terminăm partida și apoi ne ducem să-i căsăpim pe spanioli”.

Încă de la intrarea în Canalul Mânecii, Armada a fost atacată de englezi. În special tertipul lor de a trimite bărci în flăcări care incendiau navele spaniole a provocat daune mari. Ambarcațiunile engleze, mai reduse ca dimensiuni, erau mult mai ușor de manevrat decât burtoasele nave spaniole, cu etaje supranumite ”castele”, complet inadecvate apelor cu adâncime redusă. Spaniolii aveau cunoștințe de navigație, dar nu aveau experiență în lupta navală. La fel ca în cazul Titanicului, scufundat la secole distanță, doar gabaritul mare a justificat denumirea pompoasă a Invincibilei. În fapt, ea nu a câștigat nicicând o bătălie.

Zguduită de furtunile extrem de violente care s-au ținut lanț în Marea Nordului, vânată și hăituită de bărcile englezilor, cu proviziile pe terminate și lipsită de muniție, în stare avansată de avariere, la limita scufundării, doar o parte din efectivul Armadei s-a mai putut manevra spre porturile aliate de pe coastele atlantice ale Peninsulei Iberice. Mai exact, Spaniei i-au rămas 66 de ambarcațiuni cu 10.000 de oameni la bord.

A fost un naufragiu lent și trist, care nici măcar adversarilor nu le-a făcut plăcere. Pe coastele Normandiei și Irlandei, timp de săptămâni la rând, valurile au depus cantități considerabile de resturi de epave, butoaie cu provizii, încărcătură de bord. Se spune despre unii irlandezi – cu ten mai bronzat și cu trăsături asemănătoare popoarelor din sud – că ar fi descendenți ai învinșilor spanioli, care au preferat să rămână acolo după ce s-au salvat din naufragiu.

Adevăr istoric încolo și-ncoace, deși e importantă victoria englezilor, un amănunt adesea ignorat pare să fi avut o influență cu mult mai mare asupra posterității. Este un detaliu pe care puțini îl cunosc, un aspect practic care a schimbat harta geopolitică și destinul omenirii pe termen lung într-un mod cu totul neașteptat: o parte considerabilă din proviziile Armadei era asigurată prin cartofii aduși din coloniile de peste ocean. Necunoscută până atunci în restul Europei, exotica plantă depusă ca ofrandă de valurile mării pe plajele engleze s-a extins fulgerător, contribuind la depășirea foametei crunte și impulsionând țara în asemenea măsură încât ulterior a făcut posibilă Revoluția Industrială. Cu alte cuvinte fără Armada nu se știe cum și unde și-ar fi aflat omenireat calea spre era noastră modernă. Cu adevărat încurcate sunt uneori căile Domnului!

Revenind la momentul tragic din vara anului 1588, martorii oculari descriu retragerea ca pe o debadadă haotică, în care supraviețuitorii debusolați nu știau exact ce s-a întâmplat și pe cine să dea vina. Dacă în bătălia propriu zisă au căzut 1.500 de soldați spanioli, în furtunile care au urmat au murit mult mai mulți, aproape 18.000. În replică, cei 6000-8000 de soldați englezi căzuți la datorie au fost în majoritate victime ale tifosului și dizinteriei, deci n-au căzut direct în luptă.

Confuzia generală a fost așa de mare încât Isabela I nu a realizat decât mult mai târziu că ieșise învingătoare.Într-un final, Felipe al II-lea rezuma situația într-o replică destul de insipidă, dând vina pe condițiile meteorologice și declarând plin de emfază ”nu mi-am trimis navele să lupte cu forțele naturii”. Eșecul lui Felipe al II-lea le-a asigurat națiunilor nordice supremația maritimă pentru mai târziu și a confirmat triumful protestantismului Isabelei Angliei. Spania feudală a făcut loc Angliei aflate pe drumul industrializării și, mai târziu, capitalismului.

Cu toate acestea, Imperiul Spaniol și-a continuat dezvoltarea. Ca trezită din coșmar, Spania a trecut deja din anul următor la construirea sistematică a unei flote de război performante pentru Oceanul Atlantic. Rușinea înfrângerii Armadei a rămas însă pe veșnicie ca o anatemă pe chipul ei. Propaganda negativă a Angliei a prins rădăcini adânci. Înfrângerea definitivă s-a produs abia mult mai târziu, la 1805, în lupta de la Trafalgar. Lecția englezilor: nimic nu e sigur și nimeni nu este de neînvins, cu condiția să să nu ne dăm bătuți. Lecția spaniolilor: poți să pierzi o bătălie, eventual chiar și un război, dar să rămâi demn, asumându-ți consecințele.

Concluzii sunt mai multe: buturuga mică răstoarnă carul mare, un David mititel poate învinge un Goliat imens, niciodată nu se știe de unde sare iepurele, speranța nu moare niciodată, giganții postați pe picioare de lut trăiesc periculos. Chiar dacă zvonurile pot deforma realitatea, mergând până la falsificarea adevărului istoric, tot natura are de obicei ultimul cuvânt. În ciuda finalului trist, povestea are un sâmbure împăciuitor. Vorba latinilor:Melior est certa pax quam sperata victoria, o pace sigură e de preferat unei victorii incerte!

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Spania, iunie 2014

Citește și