Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Românul strângător

Noi, românii, avem un adevărat cult al dreptului de proprietate, al posesiei personale, definitive, irevocabile. Pe scurt: o venerăm. Se vede treaba că spectrul bunului întregului popor (care de fapt era al nimănui) continuă să bântuie ființa poporului nostru, speriindu-l din tenebrele trecutului.

Suntem în continuare o nație de individualiști notorii. Se vede aceasta și din puzderia de dialoguri răstite cu care suntem bombardați la televizor, dialoguri prin care părerea e mai puțin importantă decât persoana care o emite. Până și adevărul e privit ca un lucru, pe care toți vor să-l dețină și pentru care merită luptat până-n prăsele, la nevoie cu invective și mijloace de factură îndoielnică. Paradoxal, în ciuda liberelor dezbateri pe orice temă, individualismul continuă să fie ignorat ca subiect, rămânînd insuficient dezbătut public.

Ezitarea noastră aproape organic înrădăcinată, atunci când vine vorba să ne implicăm în inițiative de grup, să aderăm la o organizație, să susținem o cauză sau să exprimăm o opinie clară în public e o dovadă în plus a spiritului nostru individualist. În principiu, suntem deja capitaliști convinși, cel puțin pe dinăuntru. Nu ne asumăm nici măcar răspunderi sociale minore, ca, ridicatul de pe jos al unui ambalaj aruncat de altcineva. Rezistăm tentației și nu ne amestecăm nici în atât de necesarele chestiuni obștești. „Nu-i treaba mea”, parcă ne șoptește un drăcușor cuibărit în timpan, unul care s-a ars cu supa fierbinte cândva, și acum suflă și-n iaurt.

Revenind la avutul propriu, e frapant cât de mulți români fac economii la sânge pentru a-și cumpăra o casă sau o locuință în proprietate personală, în timp ce germanii, de exemplu, locuiesc în proporție de aproape optzeci la sută în case închiriate, dar cheltuie aproape tot ce au pe lucruri pe care le finanțează inclusiv cu bani împrumutați de la bancă.

„Ce-i al meu, e pus de-o parte”, continuă în același timp să ne zgândăre demonul nostru personal, îndemnând necontenit la făcutul de rezerve, la adunatul și colecționatul atot ce se poate, la amenajatul caselor cât mai spațioase, pentru familii tot mai mici. În funcție de cât ne dă mâna, cumpărăm mașini scumpe, plătim bani grei pe concedii la mari distanțe, ne trimitem copiii la universități renumite, le finanțăm studii costisitoare etc. Pentru oric eventualitate, punem și deoparte ca să avem un plan B. De unde atâta? Cine să facă față presiunii tot mai mari?

Trendul în occident e acum opus, se merge pe „downsizing”. E la modă din nou modestia, cea odinioară răspândită la românii adeseori dezavantajați pe la interviurile de angajare, pentru că nu știau să se laude singuri. Păi să nu te enervezi? Ăștia fac tot după noi, iar noi… hm, noi tot după ei.

Acum ne antrenăm exact în direcția opusă, condamnați parcă să fim mereu în contratimp, avizi să cumpărăm mai multe unități deodată din fiecare bun, pentru cazul în care poate nu se mai dă. E o trăsătură moștenită din tată-n fiu, adunatul acesta. Numai bun de exploatat de comercianții post-penurie, care ne vând tot felul de lucruri la grămadă.

Atenție la formularea se dă! Concepem ceea ce se dă ca pe un bun oferit. Occidentalii însă nu așteaptă să le pice sau să le răsară ceva în cale, ei pur și simplu își iau, sau, mă rog, își cumpără, respectiv comandă. Pentru că, bineînțeles, consideră că oricum merită. Noi, în schimb, considerăm că fiecare drept trebuie mai întâi să ni-l câștigăm. Indiferent dacă e vorba despre o mașină cu chițibușuri personalizate sau de un simplu tort de ciocolată, a pretinde, a impune sau comanda rămâne în viziunea noastră apanajul altor popoare, mai cu tupeu. Chiar dacă românul se bate din ce în ce mai des cu pumnul în piept, pretinzând că are de toate și e perfect aliniat cu Europa, în mentalul colectiv continuă să-i considere pe alții ca fiind mai în față la toate.

Noi facem rezerve. Trăim așadar după un model mai … rezervat. Să comandăm nu prea suntem obișnuiți; e ca un fel de a da ordine, ori noi am fost obișnuiți mai ales să le executăm. Fabulos cuvânt rezervare, cu multe conotații aplicabile și la scară mai largă! Suntem oare din cauza asta un popor rezervat și la luatul de atitudine?

Pentru exemplificare fac o paranteză și evoc un ardelean taciturn, dintr-un autobuz de oraș, în care eu mă străduiam cândva să aflu unde trebuie să cobor ca să fiu cât mai aproape de gară. Omul a așteptat până când  am ajuns la el cu întrebatul, motivând că, deși mi-ar fi putut răspunde de la început, nu s-a băgat în discuție fiindcă nu m-am adresat lui, personal. Închid paranteza.

Concluzia: românii nu se prea bagă pe unde cred ei că nu le fierbe oala.

Rup abrupt aici firul și revin la nevoia de a face rânduială în toate aceste lucruri pe care le adunăm și înghesuim în casa, în mintea și în sufletul nostru. Har Domnului, mai avem și gornistul de serviciu din timpane, care ne șoptește, leneș: „lasă!” Ce să-l mai criticăm atâta pe drăguțul de lasă! Îmi amintesc cum ne zicea bunica, atunci când încercam să ne fofilăm pe lângă vreo treabă din gospodărie: «Drăguțul de lasă! Va zice acuma:  „no ăsta-i de-al mieu!” »

Și ce dacă? Lui îi datorăm mai multe decât am crede. Șansa noastră de a rămâne relaxați în mijlocul goanei din ce în ce mai accelerate după perfecțiune depinde de el. Firește că nu e bine să ascultăm de el atunci când ne reține de la o treabă stringentă, dar atunci când ne-ndeamnă să NU acumulăm doar de dragul de-a avea, poate că e mai bine să ne frânăm, și să ne amintim de pilda pe care tot bunica ne-a povestit-o, cea a calului leneș la jug, care „nu dă un ho pe o sută de hi.”

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Redactor Occidentul Românesc (Benissa/Alicante/Spania)