Gabriela Căluțiu Sonnenberg: România paral(el)izată

Din nou în România, de data aceasta în vizită în pragul Sărbătorilor de iarnă, m-am trezit vrând-nevrând luând pulsul națiunii și iarăși am avut impresia că toate se întâmplă anume pentru că sunt eu de față.

Evident că nu se rotește Pământul în jurul meu, dar pur și simplu se întâmplă multe în România, de-a valma, tot timpul. În orice caz mai multe decât prin alte părți. Atâta doar că noi, înstrăinații, nu prindem de veste decât pe frânturi.

Detectez furie la adresa politicienilor mișculanți, dezamăgire față cu propria neputință de a schimba lucrurile înspre mai bine, admirație pentru abundenta feerie a decorurilor de Crăciun, dar și tristețe, doliu, decepție, ocazionate de stingerea suveranului drept. Toate la limita de sus, toate la unison, sub stindardul Unirii, pe care o vom aniversa de acum înainte, timp de un an întreg.

Alimentat de articolele virulente de prin ziare și de vocile gâfâinde ale prezentatorilor de știri de pe sticlă, dinamismul țării se simte până și în ponderatul Ardeal. Sau poate tocmai în Transilvania e mai ascuțit subiectul, pentru că sunt numeroși avizații, fiind așa multicolor evantaiul naționalităților. În orice caz, discuțiile pe tema Adevărului Istoric – cu Majuscule! –  se aprind. Nația hulește și se extaziază, trăind emoțiile exacerbat. Uneori o face pe bună dreptate, alteori doar ca reflex al Sărbătorilor, care ne ating, ca de obicei, la coarda sensibilă.

Uniți în cuget și-n simțiri, suntem! Deși … dușmanul nu prea știm cine este. Împotriva cui ne răzvrătim? – îndrăznesc eu să mă-ntreb. După câte am putut observa, tot împotriva unora dintre noi, cei retrograzi, cei corupți cei șovini, cei ne-buni, cei ne-drepți, cei ne-mari, cei ne-viteji. Jos cu ei, huo! Să nu uităm nici de cei care ne asmut, că și ei pot fi dintre aceia, știți Dumneavoastră, agenturili

Tiptil-tiptil, mă-ncumet să studiez și poziția „adversarilor”. Dacă tot sunt periculoși, măcar să știu din ce teorii își alimentează doctrina. Supriză: nimeni nu vrea ceartă, suntem toți unul, vrem toți binele, doar calea într-acolo e mai complicată decât credeam. Atâtea restricții, amendamente, rețineri, directive! Occidentul ne pretinde să fim corecți. Păi le arătăm noi ce-nseamnă să fii corect! Aha, deci Occidentul e de vină, păcătosul de el.

Nimic nu se mai primește la dosar, dacă nu ai toate ștampilele în culoarea care trebuie, cu data, dacă se poate cronometrată, cu anexele aliniate frumos în dosarul tipizat, conform normelor DIN! Să nu care cumva să-ncerci a schița vreun zâmbet rebel față cu Măria-Sa funcționarul, că se uită urât înapoi și-ți trântește bonul fiscal de nu te vezi, cu năduf, de face gaură-n masă.

Apropo masă: dacă, în semn de mulțumire că te-a făcut sănătos vrei să inviți un medic la restaurant, se va uita la tine de parcă ai pretinde să te urmeze în iad. Da´ ce, tu crezi că el n-are ce mânca, doar nu stă el la mila ta! Pardon Monșer, plecăciune…

Ce-mi lipsește mie în tot tabloul acesta strict, dar transparent, este un instrument de limitare a scrobelii acesteia ostentative. Tot caut și nu găsesc acel reper care-ți indică, totuși, cât e omenește normal să manifești recunoștină, unde e limita tolerabilă pentru un făcut de bine gratuit. Până și americanii, pragmatici din fire, își bazează o mare parte din economie pe bacșișuri. Ei da, dar vedeți și Dumneavoastră ce pățesc ei acum. Păi vrem și noi așa? Nu vrem…

Ce noroc pe noi că nu mai suntem ca ei! La noi nu se mai dă pe sub mână nimic, nicăieri, ceea ce e bine. Dar, din teama ca nu care cumva să creadă cineva că s-ar fi luat ceva, nici nu se mai fac gesturi amabile, de complezență.

Oare un zâmbet se taxează? S-avem grijă să nu ne înghețe reflexul de omenie, de-atâta grijă pentru a rămâne corecți! Vorbesc aici despre situațiile zilnice, evenimente mărunte. Nu știu cum merge treaba la nivel înalt, dar, din câte se vehiculează, acolo nu s-au schimbat așa de mult, tranzacțiile pe sub masă rămânând la modă.

Concluzia mea este că merge bine treaba în România, dar … cam încet. De-atâta precauție, oamenii își consumă energia în interminabile auto-verificări, în timp ce treburile stagnează. Nu numai pentru un dosar de bolnav treci de trei ori pe la birou până se rezolvă, ci și pentru o finanțare de proiect de interes public, cum ar fi o autostradă, se așteaptă eșalonat termene peste termene, se tot acumulează fricile celor prin mâinile cărora trece, încât până să se aprobe… se-ntorc banii la Bruxelles.

Ce vreau eu să spun e că, din teama față de acel invizibil dușman public, care acum poartă numele de stat paralel, ajungem în situația absurdă de a deveni un stat paralizat. Din angoasa fiecăruia cetățean de a nu face ceva interzis, se clădește un stat care se dedică… stării de imobilitate, adică statului la propriu.

Cum faci, într-un astfel de climat circumspect, să te arunci asupra oportunităților și să le înșfaci primul, fără să fii taxat imediat drept … oportunist? Mai țineți minte peiorativul termen bișnițar cu care erau taxați după Marea Deschidere credulii care se avântau în lumea afacerilor? Nimeni nu vrea să fie numit așa.

Da da, sunt ele superbe, țările balcanice, dar se zvonește că statele balcanice ar fi … altceva. Oare se aplică asta și popoarelor? Cum ar suna bunăoară: poporul român e minunat, dar națiunea română e cam … entropică? Oare ar mai vrea atunci cineva să aibă de-a face cu noi?

România e numai pentru curajoși!

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Senior Editor – Occidentul Românesc)

Citește și