El Peñon de Ifach, de Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Costa Blanca este un ținut al contrastelor în care munții se contopesc cu marea, dând naștere unor maluri abrupte, sălbatice, întrerupte de intrânduri și plaje cu nisip sau cu pietre rotunjite de ape, adevărate ascunzișuri romantice, cu apă cristalină și cu un fond de vegetație marină bogat. Dacă se poate vorbi despre un simbol al țărmului Provinciei Alicante, el este, fără îndoială, impozantul promontoriu Peñon de Ifach, ultimul străjer la sud al Cordilierilor Betici, masiv stâncos pe care nimeni nu-l poate uita, chiar dacă poate l-a văzut doar o dată.
Această masă calcaroasă enormă coboară brusc spre mare și este legată de continent printr-un istm. Denumirea de Peñon este similară celei de pinten. Unul asemănător este situat în dreptul orașului Alicante (Peñon de Alicante), altul este Gibraltarul. Numele de Ifach ar putea proveni fie de la numele unui rege cu numele Sifax, care se pare că și l-ar fi adjudecat în Evul Mediu, fie de la libienii-fenicieni expulzați din Gibraltar, care i-au dat particula aceasta cu sens de „nordic” sau „boreal” în limba lor (era pe ruta nord a drumului lor de repatriere).
Acest Mic Gibraltar, munte emblematic al litoralului de 244 de kilometri din sud-estul Spaniei, dintre localitățile Denia la nord, și Pilar de la Horadada la sud, se înalță maiestuos din apele mării în dreptul orașului-stațiune Calpe. La doi pași de el împung cerul la peste 200 de metri altitudine cei mai înalți zgârie-nori din bazinul mediteraneean, care străjuiesc cea mai mare stațiune de la Mare Nostrum, metropola turistică Benidorm.
Un contrast mai mare nici nu se poate imagina! Avem, pe de-o parte, civilizația modernă, cu toate binefacerile și metehnele ei, iar pe de altă parte, materializate în stâncă, milenii, impasibile la zbaterea lumii dezlănțuite, încremenite într-o stâncă imensă, golașă, care atinge pe vârf liniștea absolută. Firesc, la vederea acestei minuni – supranumită una dintre cele „7 minuni ale Comunității Valencia” – fiorul atinge deopotrivă inimile îndrăgostiților de munte, cât și cele ale iubitorilor de mare, predispunând la reverii.
Surprinde faptul că, în ciuda aparentei sale inaccesibilități, El Peñon de Ifach poate fi escaladat. Traseele care îi brăzdează harta sunt numeroase și acoperă întreaga gamă a gradelor de dificultate, începând de la cel mai ușor, și mergând până la maximul absolut al agoniei și extazului, deci de la 0 la 7 (în Spania, notarea se face de la 0 la 7, cu alăturare de litere în ordine alfabetică și adăugiri în simboluri +).
Versantul sudic, cel vertical, este accesibil numai cățărătorilor profesioniști. În buna tradiție a alpiniștilor din întreaga lume, veselii valencieni au botezat traseele pe nume pline de fantezie. Dau câteva exemple: Prafuri magice (6b), Pirații (5), Navigatorul (7a), Pescărușul (6a/A3), Lunea la soare (7a), Directa rusească (6b/A3), Revelația (6b+/A2), Infernul cu drac (6b/A4), Noua dimensiune (7b), Timpuri noi, timpuri sălbatice (6c/A4), Fără autorizație de construcție (7a/A0).
Singura restricție de care trebuie ținut seama la planificarea escaladelor în coardă este interdicția pentru ascensiuni în lunile aprilie, mai și iunie, perioadă în care păsările autohtone își construiesc cuiburi și își cresc puii în nișele din pereții calcaroși ai masivului stâncos. Urcușul pe potecă, în schimb, este permis pe tot parcursul anului, date fiind condițiile climatice prielnice din zonă (practic, aici nu ninge niciodată). Condiția unică este să se ceară autorizația în avans, căci, pentru a proteja fauna și flora specifică, numărul vizitatorilor este limitat la 300 pe zi. Pentru a gusta din plin frumusețea acestui traseu, se recomandă totuși evitarea zilelor cu căldură excesivă de peste vară, respectiv a celor ploioase, fiind pericol de alunecare pe porțiunile lustruite de intemperii și de tălpile bocancilor vizitatorilor.
Începând cu vârsta de 12 ani, oricine poate atenta la vârf, cu condiția să fie echipat corespunzător, mai ales cu încălțăminte pentru sport și neapărat cu apă la purtător (nu există niciun izvor sau fântână pe aici). Urmând cărarea care șerpuiește pe versantul nordic (Ruta Roja, marcaj punct roșu), se poate urca fără precauții exagerate, dar cu băgare de seamă și respect, până pe vârful care atinge 332 m deasupra nivelului mării (punct geodezic de referință cotat cu gradul trei în sistemul de măsurători al Spaniei). A nu se uita însă că diferența de nivel de peste 300 de metri trebuie luată ca atare, ascensiunea începând nu doar la figurat ci la propriu de la nivelul zero, cel al mării!
Revenind la stânca noastră, se cuvine spus că ea este în același timp și unul dintre cele mai „minione” Parcuri Naturale ale Europei (are o suprafață de ca. 53 de hectare). A fost declarată Parc Natural al Spaniei în anul 1987, la scurt timp după ce statul a preluat-o din proprietatea familiilor care o dețineau în proprietate privată. Nu era o avuție pe atunci! Frecventele încercări de a o face locuibilă sau exploatabilă din punct de vedere agricol nu dăduseră rezultate bune. Situarea în calea invadatorilor mauri, care veneau din Africa peste mare, precum și ariditatea solului nu făceau din ea un petic de pământ râvnit. Astăzi este Parcul Natural cel mai frecventat din Comunitatea Valencia (primește 100.000 de vizitatori pe an).
Versantul dinspre apă a stat neatins de om până la începutul secolului trecut (1918), când un tunel cu o lungime de 50 de metri, săpat în stâncă din inițiativa unuia dintre proprietarii Peñonului, a deschis accesul. Izolarea aceasta îndelungată a făcut posibilă conservarea intactă pe acele pante abrupte a unor specii de plante endemice, cum este cea a garofiței sălbatice care poartă însuși numele stâncii (Silene hifacensis).
Itinerarul începe de la Centrul de Informare Turistică de la baza masivului și trece printr-o primă porțiune împrejmuită, care urcă în zigzag până ajunge la tunelul destul de întunecat și cu pietre cam alunecoase, motiv pentru care s-au instalat otgoane de susținere pe pereții laterali, pentru stabilitatea trecătorilor. După ce o traversăm și mai înaintăm puțin pe potecă, drumul se bifurcă: înspre apă duce la un punct de observație marcat de ruinele unui fost post de Carabinieri. În zile senine se pot întrezări de aici o parte din insulele Baleare, situate la distanță de ca. 120 de kilometri (Ibiza și Formentera). Cea de-a doua potecă, la dreapta, duce spre vârf. Traseul ei accidentat, cu varii porțiuni de lanțuri, nu se recomandă decât turiștilor care nu suferă de vertij și care dispun de oarecare siguranță în cățărare.
Cu atât mai mare este recompensa atunci când se ajunge la vârf, de unde se poate admira superba panoramă a țărmului până către îndepărtatul Alicante, inclusiv mai departe, spre inima Spaniei. La fel ca fratele mai mare, Benidorm, Calpe are în stânga și în dreapta promontoriul ieșit în mare, două plaje lungi de câte un kilometru. În mod tradițional, ele poartă în Spania numele de Playa de Levante („de la răsărit”), respectiv Playa de Poniente („de la apus”).
La baza masivului se poate admira frumosul lac cu apă sărată Salinas de Calpe, care pe vremea romanilor a asigurat prosperitatea locuitorilor, făcând posibilă extracția de sare marină (prin evaporare). La ora actuală este loculul de refugiu a unui număr mare de păsări migratoare și reședința fixă a uneia dintre puținele colonii de flamingo de pe teritoriul european.
Alte puncte de interes de pe parcurs sunt: ruinele unei așezări iberice, datate în secolul IV-III înainte de Hristos; „pinii cu efect de steag” culcați la pământ din cauza vântului levantin frecvent, rămași de pe urma fostelor păduri tipice zonei acesteia în trecutul îndepărtat; iedera Ephedra fragilis și palmierii pitici Chamaerops humilis, singura specie originală europeană (deci nenaturalizat artificial sau introdus de pe alte continente); numeroși pescăruși în imediata apropiere a potecii, deloc intimidați de distanța de doar câțiva centimetri față de trecători.
Din punct de vedere mitologic, încă din antichitate, Peñón de Ifach a fost protagonistul mai multor legende. Unii susțin că, împreună cu Gibraltarul, ar fi fost nici mai mult nici mai puțin decât una dintre cele două coloane ale lui Hercule. Alții povestesc că stânca ar fi fost smulsă din pereții munților apropiați și aruncată în mare în timpul unei lupte între coloși. O a treia variantă vorbește despre încremenirea în piatră a unui zmeu vrăjmaș, care l-a supărat pe Zeus pentru că nu lăsa în pace sirenele care aveau grijă de pescarii localnici. În fine, o poveste romantică vorbește despre eternizarea în stâncă a unei fete îndrăgostite de oraș, care a refuzat să se mărite și să plece departe de casă…
Cu o lungime de circa 5 kilometri și o durată de aproximativ 1 h și 30 de minute, drumeția aceasta cu grad moderat de dificultate completează perfect o ieșire la plajă, cu scaldă în mare, și cu o masă la unul din restaurantele din pitorescul port de la poalele Peñonului. Bucătăria zonei pune accent pe preparate pe bază de orez, pește și legume. Dintre variațiunile pe tema paellei valenciene se remarcă specialitatea Arroz del Señoret („Orezul Domnișorului”), ale cărui ingrediente sunt minuțios eliberate de oase sau carapace (ca să nu-i dea de lucru nobilului comesean, care nu vrea să-și murdărească degetele).
În porturile din apropiere se pot practica diverse sporturi maritime (scufundări submarine, windsurf, schi acvatic, înot, navigație, pescuit etc.). Alte activități îndrăgite în zonă sunt speologia și escalada. Prin peșterile din apropiere sunt frecvente picturile rupestre, multe dintre ele încă nedescoperite. Din România se ajunge ușor în zbor la Alicante sau Valencia, iar de acolo cu un autobuz sau mașină închiriată. Nu uitați bocancii și costumul de baie!
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)
Foto: Arhiva OR
Articol publicat în ediția lunară tipărită cu numărul 150, Anul XIII, pentru octombrie 2023.
Nota Redacției:
Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011!
