Fii diferit, scapă de mediocritate

 

„Mediocritatea este plaga civilizaţiei” – John Fowles

Conform dicţionarului, mediocritatea este „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite”. Figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficienţă de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio” însemnând mijlociu şi „ocris” – munţi, pietre cu aceeaşi înălţime. În dicţionar sunt citate cuvintele scriitorului Mihail Sadoveanu: „Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceştia nu sunt artişti”. Parafrazând, am zice că mediocritatea oamenilor politici din zilele noastre ne exasperează.

Mediocrităţii îi este opus geniul. Rare sunt geniile, mediocrităţile – cât lumea! Suntem mediocri, trăim în sânul unei mediocrităţi! Mai grav este că asupră-ne acţionează Mediocraţia – puterea politică formată din oameni mediocri care nu pot ridica acest popor, ci, din contră, creează contradicţii, haos, regres. Petre Ţuţea, când vorbea despre tipuri umane, categorisea: sfântul, geniul, talentul, omul obişnuit şi neputinciosul. Cu alte cuvinte, mediocri sunt cei ce cuprind tipurile omului obişnuit şi al celui neputincios, separat de geniu, acesta fiind definit drept cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, o personalitate care posedă o inteligenţă sau un talent la superlativ. Îmi amintesc de plăcerea cu care am citit cândva, într-o revistă primită din Italia, poezia intitulată „Piaţa Furstemberg” dintr-un volum de versuri al scriitorului Ion Andreiţă, care se referea la talente – genii: „Pipa lui Eliade / Ademenind dumnezei / Privirea lui Cioran / Ademenind disperări / Zâmbetul lui Ionesco / Strângând scaunele / Gata / Reprezentaţia a luat sfârşit / Următorul spectacol/ Peste o sută de ani”.

Criticul şi istoricul literar Romul Munteanu (1926-2011) – neobosit în muncă şi de formaţie academică – pe care Marian Marino îl considera „un complex aparat de citit cărţi”, întrebat dacă la anii înaintaţi pe care îi avea se socotea „un biruitor sau un înfrânt”, a răspuns: „Nici un învingător, dar nici un înfrânt. Am ieşit din scenă ca un personaj mediocru care s-a strecurat printre evenimente şi printre oameni ca să rămână în picioare”. Luciditatea, modestia şi resemnarea omului trecut prin vremuri! Mediocritate nu înseamnă prostie, fiindcă te naşti prost sau deştept, geniu sau om obişnuit. Conştientizezi acest fapt, te încadrezi în aşa-zisa mediocritate generală, pe care o descoperi oarecum ierarhizată, încerci să depăşeşti pragul mediocrităţii tale. Este ca şi cum te-ai afla la parterul unei clădiri având două alternative: te poţi simţi bine, relaxat, mulţumit, fără să ai dorinţa, curiozitatea de a urca treptele etajelor clădirii, mai comod fiindu-ţi să rămâi pe loc, integrat în turma pe care o conduce „un brav mediocru” şi să aştepţi sfârşitul vieţii în aceste condiţii sau, cu voinţă şi putere, să fugi pe scări, să scapi de mediocritatea de la parterul clădirii. Voinţa te poate pune în mişcare. Voinţa despre care spunea Schopenhauer că „a vrut întotdeauna viaţa, ei slujindu-i intelectul”.

Rămânem uneori perplecşi în faţa unui om care se complace într-o plată mediocritate. Fericitul Augustin spunea: „A iubi pe Dumnezeu înseamnă a urca”. Nu-l poţi ajuta fiindcă îşi încarcă sufletul cu arma nepăsării, încrezător în slaba lui judecată, cu care te dă la o parte dacă încerci să-l ajuţi, în timp ce alţii pornesc la urcuş – încrezători. Unul se-nalţă, altul se împiedică, cade şi vine-n jos de-a berbeleacul, nu reuşeşte să scape de platitudinea mediocrităţii, din cauză că voinţa-i slăbeşte sau mintea nu-l ajută. Unii dintre cei căzuţi se resemnează, alţii încearcă să se răzbune pe cei care au reuşit, devin invidioşi, vanitatea, răutatea le acaparează sufletele. Treapta mediocrităţii o dobândeşti în viaţă, nu te naşti cu ea. Prostia are limitele ei interioare care nu pot fi depăşite, pe când mediocritatea câştigă cât poate, punând mintea la contribuţie. Este în fond o luptă a vieţii. Cei ce desemnează în anumite funcţii oameni mediocri, incompetenţi, sunt tot atât de mediocri, incompetenţi pentru rolul lor de desemnatori ai acelor persoane incompetente. Perverşii o fac cu scopuri ascunse. Uneori plângi urmărind scena vieţii, alteori te amuzi până îţi dau lacrimile.

Scriitorul Nicolae Filimon sau Ion Luca Caragiale, fiecare în genul său, dacă ar fi trăit în această perioadă, ar fi avut mult material documentar. Regizorul piesei care se joacă în zilele noastre pare a fi un spirit primitiv, cu un comportament de snob, iar actorii nu-şi dau seama de rolurile distribuite care nu li se potrivesc. Orgolioşi, le acceptă cu uşurinţă. Mediocrul cu spirit primitiv, deşi speră la o funcţie şi mai înaltă, nu va ajunge niciodată genial, cu toată truda, toată transpiraţia, fiindcă îi va lipsi acea condiţie stipulată de Thomas Edison, acel 1% imaginaţie (despre care spunea Albert Einstein că este adevăratul semn al inteligenţei). Procentajul de 99% al transpiraţiei, atribuit de Edison cândva, cercetătorii îl divizează acum în: 29% instruire de bună calitate (cultură, cu alte cuvinte) şi încurajare şi doar 70% transpiraţie. Ca atare, mediocrul rămâne cu… transpiraţia!

Mediocrul este lipsit de idei sau, dacă are idei, acestea sunt eronate din cauza raţionamentului distorsionat sau al interesului ascuns. Orice efort făcut din parte-i nu aduce câştig, ci mai curând pierderi materiale şi spirituale. Se pierde timpul, se înrăutăţeşte situaţia. Scriitorul rus Feodor Dostoievski (1821-1881) scria, în cartea sa, „Idiotul”: „Eşti mediocritatea însăşi, fudulă şi încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în auto-liniştirea ei olimpiană, eşti rutina rutinei! Nici în capul şi nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie”. De ce totuşi să ne petrecem toată viaţa în mod călduţ, într-un anonimat? Chiar nu putem evolua şi, indolenţi fiind, trebuie neapărat să rămânem în acea mediocritate plată? Indolenţa se amestecă întotdeauna cu prostia. Mediocrul va atrage oameni tot mediocri. Rob al materiei, nu se va simţi bine decât în preajma acestora. Mircea Eliade afirma că: „Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrităţii”. Aş zice şi mult mai periculoasă, exemplificând oamenii politici ai zilelor noastre. Unii dintre aceştia, chiar dacă au voinţă şi pun suflet în urcuş, nu reuşesc fiindcă nu-i ajută mintea, nu pot vedea, prevedea treptele pe care le avem de urcat şi nu cunosc paşii ce trebuie făcuţi. Vorbe şi iar vorbe, promisiuni fără acoperire…

Ca în comunism: jurăminte de credinţă pentru partid şi angajamente strigate în public… Aceşti hămesiţi nu-şi uită interesele. Cumpără tot ce pot, îmbogăţindu-se. Şi-au propus să cumpere până şi populaţia, şi acest târg a început cu anumite facilităţi, neţinând cont de consecinţe în viitor. Măcar dacă ar fi frunzărit scrierile lui Marin Preda şi ar fi dat de întrebarea lui Moromete: „Pă ce te bazezi?” – să şi-o pună când îşi asumă riscurile. Mediocritatea ne cam stăpâneşte de multă vreme. Oameni superiori au fost şi mai sunt, dar turma celor mediocri îi înşfacă de cum încearcă să le arate adevărul. Poetul ardelean, politician de extremă dreaptă, Octavian Goga (1881-1938), scria: „Îmi pare rău că nu am putut sluji Ţara aşa cum aş fi vrut şi cred că aş fi putut – cu credinţă şi hotărâre. Am trăit în vremea proştilor – a stăpânit mediocritatea sub un rege tranzacţionist în chestiuni de morală, timid şi fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de Ţară în vâltoarea care vine, nu ştiu, dar cred în puterile sufleteşti ale neamului”.

Elasticitatea minţii pentru înţelegere, analiză profundă şi perspectivă nu o poţi avea numai din viaţa pe care o trăieşti, ci şi din educaţie, cultură, experienţă. Nu contează goana după diplome luate fără trudă, aşa, pentru a îngroşa CV-ul. Istoricul şi academicianul român Nicolae Iorga (1871-1940), vorbind despre viaţa poporului românesc, pleda pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricaţiile în care e ceva specialitate şi sub specialitatea aceea nimic. Căci nicio specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, şi numai pentru o anumită ocupaţie umană abstractă, decât când îşi înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăşi legată de instinctele cele mai vechi şi cele mai sănătoase ale unui popor”.

Românii sunt deştepţi. Se ştie! Dar, unii, din lipsă de instruire serioasă şi cultură, folosesc deşteptăciunea pentru diferite sforării, şmecherii, ipocrizii, slugărnicii, sfidări ale valorilor autentice, atitudini arogante, zeflemele, băşcălii… Mă întreb în aceste momente: La ce a folosit răsturnarea unui guvern cu miniştri etichetaţi ca incapabili, dacă s-au adus în noul guvern aceiaşi miniştri – de data asta consideraţi „foarte capabili”? Am asistat la demisii şi retrageri de demisii, ca la un joc de copii. Un spectacol trist, deşi au fost şi momente de ilaritate. Avem şi noi cabotinii zilelor noastre, am auzit pe cineva spunând. Jalnic! Criteriile de integritate nu mai sunt respectate. Acest popor care a avut oameni reprezentativi, capabili, cultivaţi, care au condus poporul în vremuri grele, acest popor care, la ora actuală, mai are intelectuali de marcă care pot să preia funcţia de educatori, de deschizători de drumuri, această ţară membră a Uniunii Europene şi NATO – cum de a ajuns să aleagă conducători mediocri, submediocri?

Unde ne este acea „combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate” despre care vorbea Părintele Stăniloae că este una dintre trăsăturile de bază ale românilor? Românii sunt consideraţi oameni eficienţi care ştiu să păstreze echilibrul, adică să aleagă soluţii utile. Ei nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou şi a primi aplauze necuvenite. Cum de au apărut aceste personaje politice care efectuează decizii proaste, doritori fiind de schimbări grabnice şi excesive, de parcă ar fi ispitiţi de „un diavol”? Cineva parcă nu lasă caii căruţei să meargă înainte şi trage de hăţuri pentru a-i ţine în loc şi chiar a-i întoarce. „Înapoi, înapoi!” parcă-ar striga cineva. Cine să fie? Cine să fie?  Cum de s-a stricat atât de tare echilibrul acestui neam care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu s-a lăsat doborât? Echilibrul românesc nu a fost creat de mediocritate. Au ieşit în faţă oameni capabili, pe mâna cărora a meritat să ne dăm, oameni care, dând la o parte interesele personale, au dorit binele ţării şi al poporului, adică al celor mulţi. Au fost sacrificii făcute din iubire de ţară şi de popor. Echilibrul, normalitatea au constituit perioade bune ale existenţei noastre. De ce, acum, atâta grabă, atâtea schimbări dese, bruşte, fără logică, atâta prostie, atâta risc asumat? Cine îi ispiteşte pe aceşti alergători-aventurieri fără orizont? Vor să dovedească curaj? Dar curajul nedublat de înţelepciune te poate arunca într-o mlaştină.

Nicolae Iorga previziona: „Interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor ei şi împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să le încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare”.

Autor: Vavila Popovici – Carolina de Nord (USA)

Citește și