Eugen Evu: Despre Vavila Popovici

„Descoperită” de cititorul pasionat încă, ci nu pătimaş, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, şi a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi (şi ne) confirmă o prezenţă minunată în Gândirea românească conexată la universal, a acelei inteligenţe sofianice şi sporitor creştineşti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA (unde locuieşte) şi din România, Belgia, Canada…

Pe calea cumpănitoare, dintre practicianismul religios, noetic, şi raţiunea carteziană, la anii venerabilei vârste, opera d-sale se restituie – în mirabila seminţie de limbă românească, din care s-a născut, printr-o „înşiră-te mărgărite” ca o salbă de nepreţuite mărgele… Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare şi scrierile ei probative  în acest sens, valori ale sufletului – cel – îngândurat (îndurat din Gând!) – care comunică, în noima veche a expresei, a Cuminecării. De aceea, eseurile, dar şi poezia sa, au darul ce din dar se înfruptă şi ni se îmbie – redăruie, al empatiei divinului ce „se agită în om”. Erudiţia, admirabilă, asimilările decantate şi propensiunea sa irepresibilă, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum să rodească fără vasta experienţă (empirismul firesc al Existenţei, în paradigma intimă, de mare vervă) a vieţii…. Eseurile sunt teosofice şi teologice, complementare şi recuperatoare de acea saţietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul – maternalismul cel îngrijorat faţă de cei pe care Biblia îi numeşte fiii omului… Respingerea atitudinală, prin scrisul literar – filosofic şi poetic, a decăderii morale, aşa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar şi – fără scepticismul dezamăgirii cioraniene, din speţa lui Diogene Laertios şi oximoronismul lui Juvenal, înţelegerea superioară a proximei moralia, ci nu celei „ minima”, cum pledează vs. lichelism ( n. bene) – Gabriel Liiceanu, este arma melodioasă a talentatei noastre compatrioate. O forţă expresivă irepresibilă transpare din tot ce scrie; eseurile de faţă sunt referitoare la actualitatea din ţară, pe care o urmăreşte cu mare nelinişte şi îndurerată compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, şi psiho – sociologic!, – promptitudinea faţă de cutare subiect, judecăţile şi apelul mereu inspirat, parafrazic, la patrimoniul de gândire al anticilor şi cunoaşterii actuale, sunt remarcabile şi au darul acela subtil, tămăduitor, DUIOS, al aspiraţiei noastre, perene, întru re-îndumnezeire. Opera vie şi continuatoare (devenitoare), a acestei gesticulaţii cultic – culturale, este în subsidiarul ei, a Speranţei care ne mişcă, atât de unici fiecare, şi, „paradoxal”, dimpreună, în Misterul existenţei.

Scuzate-mi fie preţiozităţile, inerente unei atari cuvenite admiraţii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiaţia unei alte prietene – scriitoare din exil ( Belgia), Antonia Iliescu, dar şi de scrierile poetice şi teologice ale lui Paul Aretzu.

Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol. III, mă bucur de acelea în care transpare „omul poietic”, al lui Imitatio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cărţii (prag dar şi boltă!), conţine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetării: „Nu este ruşinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia şi ontologia unor astfel de cugetări se îmbină întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „ Eliminarea prin plâns a unor hormoni şi substanţe chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel de texte, straniu  intime, însă paradoxal daruri, împărtăşanie. Vavila Popovici pledează pentru Omul pozitiv, neînjosindu – se în „robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban. Articolele autoarei care comentează evenimentele sociale grave, ale criminalităţii, derivelor imorale crase, din ţară, sunt şi ele pe măsura înzestrării şi culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „cerului înstelat, şi al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc! Dacă ar fi să îi transferăm din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Graţie: „ Orice graţie este un avânt, o bucurie a înălţării”.

Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însă atât de apropiat!, merită să fie primit şi pregustat ca fruct sănătos, al unui suflet  mare, Feminin prin excelenţă, de o ultra fină senzualitate a Cuvântului, generos ca alăptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman, întinereşte în trecerea sa prin lume, în „eterna reîntoarcere”, cum definise marele Mircea Eliade. Îi aştept promisa carte de poeme, preludiată de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.

P.S. Conchidem cu sinceritatea elogiului însufleţit de actul eminamente poetic al scrierilor sale, că, cel puţin mie şi celor asemeni nouă, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant!, este cel de îndemn la Curajul Inimii… Fie acesta şi în virtutea unui enunţ animist, despre Ochiul Inimii… Textele eminentei compatrioate au sfericitatea hierofanică, a logodnei prin Logos – Logostea (v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creaţie, Animus – Anima.

Eugen Evu

România, august, 2013

* * *