„Eu, om sărac, care mi-am însemnat această artă drept carieră în lume…”

Pe 13 februarie 2019 s-au împlinit 142 de ani de la  dispariţia de pe scena lumii a actorului, dramaturgului şi profesorului de artă dramatică, Costache Caragiale care  s-a născut în 29 martie 1815 și a murit într-o zi de 13, februarie 1877, la București, în locuința de pe strada Brezoianu, nr. 13. Al doilea dintre băieții credincerului Ștefan Caragiali, după Luca, tatăl lui I. L. Caragiale, Costache este primul Caragiale celebru al familiei. A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluţiei din 1848. A debutat în teatru cu rolul „Întâiul american” din „Alzira” de Voltaire, pe scena Teatrului Manolo.

În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, pleacă la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839 pune bazele trupei naţionale din Iaşi. Revine la Bucureşti, unde înfiinţează Teatrul de diletanţi (1844). După Revoluţia din 1848, prigoniţi pentru ideile lor, Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu vin la Craiova unde organizează prima trupa profesionistă de teatru. Teatrul Naţional va fi inaugurat la 29 iunie 1850. În prima stagiune teatrală se prezintă: „Duelurile” de Costache Caragiale, „Piatra din casă” de V. Alecsandri şi „Moartea lui Mihai Bravul” de C. Halepliu. În anul 1851 preia conducerea trupei Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în anul următor inaugurează noua clădire a teatrului. Costache Caragiale a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852–1855.

Teatrul cel Mare a fost ridicat pe Podul Mogoşoaiei (CaleaVictoriei de azi, unde se află Hotelul Novotel) între 1846-1849. A fost inaugurat sub domnitorul Barbu Ştirbei la 31 decembrie 1852. După guvernanți, teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri ,,de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. ( Potra, George, ,,Din Bucureştii de altădată”). La inaugurarea oficială au participat și domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini, în lojile care „scânteiau de luxul rochiilor elegante ale doamnelor”, scrie Cezar Bolliac despre ,,frumoasa amestecătură” care mergea de la ,,modesta boieroaică în bonetă de tulpan alb și în rochia de muselin, până la dama de rang înalt cu fruntea scânteind de briliante îmbrăcată în rochie lungă, elegantă de seară”.

În anul 1855, este îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, în favoarea veşnicului sau rival, Matei Millo. Se retrage din teatru şi devine judecător de pace în culoarea de verde. Este solicitat de C.A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune. Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere silit de condiţiile materiale precare în care trăia. În anul 1866 apare pentru ultima oara în piesa „Doamna Ruxandra” de B.P. Hasdeu. Aşa cum am mai spus, autorul „Repetiției moldovenești” și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă.

La moartea lui moștenirea era: 4 lei, o cămaşă şi „o vastă bibliotecă” (cf. Florin Tornea, ,,Un artist cetăţean, Costache Caragiale”, Bucureşti, ESPLA, 1954).

Să fi fost Costache Caragiale pândit de ghinon? Posibil, dacă observăm că acest om de teatru cu vocație de întemeietor a avut o carieră foarte scurtă, de numai 17 ani, între 1838, când organiza reprezentații în limba română la Botoșani, și 1855 când părăsea directoratul Teatrului cel Mare. Nici destinul dramaturgului nu a fost mai fericit. S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale.

Dacă „O soaré la mahala sau Amestec de dorințe”, din 1845, „Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt” (1846), „Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc” (1849) suferă de convenționalismul și stângăciile epocii la nivel compozițional, limbajul lor colorat este fermecător, anunțând, după G. Călinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”. „Farsa O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, scrisă în 1844, jucată cu succes la Iași, publicată în anul următor în Cantora foaiei sătești din Iași și reeditată de Nicolae Iorga în 1908 la Vălenii de Munte, este una dintre cele mai originale scrieri dramatice românești din secolul al XIX-lea. Pe lângă interesul documentar semnalat de Mihail Kogălniceau, care o considera „un document important pentru viitorii cercetători ai începutului teatrului național”, O repetiție moldovenească atrage și pentru că este singura piesă din dramaturgia românească a secolului al XIX-lea, construită pe motivul „teatrului în teatru”. Repetiția unei scene prilejuiește în farsa lui Costache Caragiale un prețios tablou al moravurilor și al modalității de lucru din teatrele epocii. Persoanele reale, membrii trupei, devin personaje cu aceeași identitate, autorul-regizor recomandându-le naturelețe în jocul dramatic. În plus, modalitatea ingenioasă prin care Costache Caragiale abordează motivul „teatrului în teatru” se dovedește de o suprinzătoare modernitate. (Costin Tuchilă, Revista Teatrală Radio).

Farsa într-un act ,,O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi”, scrisă, după cum mărturisea autorul, la ,,17 martie 1844 pentru plăcerea şi petrecerea a vreo câţiva prieteni” , s-a bucurat de un real success de public. Manuscrisul original, aflat în Biblioteca Academiei Române (ms. 3315), este datat 13 aprilie 1844 şi este chiar exemplarul care a mers la autorități spre a fi aprobat, având pe pagina de titlu semnăturile şi parafele autorităţilor de control care îngăduiau piesa la 22 aprilie 1844, făcând precizarea că ,,d-lui, autorul, rămâne a împlini formalitaoa, în scopul reprezentării ei”. Acţiunea celor optsţene, inegale ca întindere, ,,să pitrece…în teatru, persoanele”, adică personajele nefiind altele decât actorii înşişi, modalitate artistică foarte originală şi inedită pentru acea vreme. O altă mare problemă cu care se confrunta autorul era lipsa unui spațiu în care să se poată repeta și juca în condiții normale.

Am reținut spre exemplificare un citat din amintirile lui Costachi Caragiale: ,,… dar când au făcut o repetiţie cumsăcade? Sau mai bine, când am putut face? Avut-am noi vreodată sţena slobodă?… De dimineaţă până la 12 să ocupă de franţesi, de la 12 până la 3 de nemţi, de la 3 şi pânâ la 6 rămâne pentru noi; dar ce fel rămâne? Dintîi vin acei ce mătură pentru reprezentaţie – că, laudă Domnului, acum în toate zilele este teatru -; apoi vin de dau focuri pi sobele cele hârbuite, care afumă doao ceasuri întregi, cu ceasornicu; după aceea, vin maşinişti să aşeze decoraţiile pe diseară. Acu pas de mai fă repetiţie…”.

În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea Teatru Naționale în Țara Românescă”, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să-și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. „Un exemplar, aflat la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fiul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale.” (v. Istoria teatrului românesc, pagină facebook)

Autor: Pușa Roth, senior editor OR, ziarist, dramaturg, membră a Uniunii Scriitorilor din România. 

Citește și