Eivissa, o baleară specială

Între Cabo San Antonio ˗ pintenul continental situat cel mai aproape de Insulele Baleare – și gruparea cunoscută sub numele de Insulele Pitiuse (Ibiza, Formentera și o serie de insule mititele) nu este mai mult decât o aruncătură de… piatră. Vorba vine așa, pentru că numele Insulelor Baleare provine de la pietrele pe care soldații din antichitate, balearides în greaca veche, le lansau iscusit din praștiile lor concepute ingenios. Așadar, în circa trei ore se ajunge cu bacul de pe continent pe Eivissa, cum îi spun locuitorii ei. Se zice că ar fi fermecat pe mulți care „vin doar pentru o scurtă vacanță, însă rămân acolo de tot”.

Sub aspect geologic, insula este o prelungire a lanțului munților betici iar prăpastia dintre ea și continent măsoară incredibile adâncimi de până la 1500 de metri! Supranumită Insula Albă, cea de-a treia insulă baleară după mărime după Mallorca și Menorca are faima de legendar bastion al generației hippy de prin anii ´60-´70, punct de serenitate într-o lume dezlănțuită. Netulburată, Ibiza traversează timpul fără a se altera, chiar dacă acum a cam albit pe la tâmple.

Totul a început în anul 1959, când o mână de idealiști vizionari, în frunte cu inițiatorul Broner, s-a stabilit pe insula relativ neatinsă de asaltul turismului modern, constituindu-se într-un grup de 59 de entuziaști, fermecați de lumina care inundă insula și de arhitectura în stil purist a fantasmagoricelor case, cu ziduri albe, rotunjite pe la colțuri. Moștenirea lăsată de personalități devenite celebre între timp, cum sunt Troïkes, Erwin Bechtold, Hans Laabs, Katja Meirowsky, Bob Munford, Egon Neubauer, Antonio Ruiz sau Bertil Sjöberg se perpetuează până astăzi în stilul elegant al insulei.

Publicațiile de lux informează asupra vieții artistice de pe insulă și sunt râvnite ca piese de colecție. Cine ajunge să țină în mână un exemplar din catalogul anual „IBIZA Live style” sau din revistele „Blue Marlin Ibiza”, respectiv „PASHA – the fun issue”, nu le mai lasă din mână, fiind tentat să le pună în ramă.

Termenul „I-bisa” provine de la compusul „Isla de Bes”, nu de la divina Tanit, cum s-a crezut multă vreme. Tanit, telurica stăpână a mării și a nopții era venerată de cartaginezi, întruchipând blândețe și bunătate maternă. În schimb, răutăciosul zeu Bes, prichindel cu caracter agresiv și jucăuș, visceral și imprevizibil, era un petrecăreț fără pereche, mare iubitor de excese. Să fie oare acesta un semn că locuitorii Ibizei erau încă din antichitate libertini, senzuali și nebunatici? Curios cum tocmai aceste trăsături se perpetuează după 3000 de ani!

Încă din antichitate, Ibiza a avut o poziție strategică inegalabilă, la răscruce de drumuri între Peninsula Iberică și nordul Africii, în calea unor curenți marini favorabili. S-au succedat aici, coexistând de-a lungul secolelor, cartaginezii, fenicienii, romanii, creștinii și musulmanii. Cei 571 km² ai insulei sunt practic tapetați cu istoria a 2700 de ani de invazii și conquiste, culturi succesive și conviețuiri suprapuse.

Pentru a face cunoștință cu istoria ei bogată, se recomandă o plimbare la asfințit printre ruinele celei dintâi așezări a fenicienilor, „Sa Caleta”, sau prin necropola „Puig des Molins”, sau printre zidurile renascentiste ale orașului vechi, „Dalt Vila”. Nu e de ignorat nici alternativa de a străbate pur și simplu per pedes cărările de pe versanții din amonte, din nordul insulei (Els Amunt), unde te-aștepți să dai peste însuși zeul Pan în carne și oase, tolănit undeva pe-o coastă.

Ibiza are vocația fiestei continue. Evantaiul freneziei ei sonore îmbracă forma carnavalului păgân, dar și profunzimea spirituală a Săptămânii Patimilor, a Crăciunului sau omagiul pios, cu ofrande îmbelșugate, presărate pe suprafața mării, atunci când se venerează Fecioara, Virgen del Carmen, sfânta protectoare a pescarilor. Muzica și dansurile populare surprind prin unicitatea lor, neavând nici o asemănare cu obiceiurile și datinile de pe insulele-surori. Modernitatea a făcut însă din Ibiza capitala muzicii moderne, în stil inovativ.

Festivalurile cele mai renumite de muzică electronică, jazz sau alternativă, rock, hip-hop, funk, soul, ritmuri tribale, sau recitalurile de percuție de pe malul mării, la apus de soare, urmate de interminabilele nopți de dans orchestrate de mai mulți disc-jokey deodată, ei înșiși renumiți, capabili să transpună mase imense de oameni în transă, se succed peste vară cu rapiditate amețitoare, conferind Ibizei statut de reper major în rândul celor mai adulate adrese de pe harta muzicii avangardiste. Vestită e atmosfera de prin halucinantele ei cluburi. Mă gândesc aici în special la legendara discotecă PASHA, cea cu simbolul cireșelor-pereche, numai bune de agățat după ureche.

Exceptând capitala Eivissa, pe care localnicii o numesc simplu Vila, ca să nu se confunde cu numele insulei, restul localităților poartă nume de sfinți: Santa Eulària, Sant Carles, Sant Vicent, Sant Joan, Sant Miquel, Sant Llorenç, Sant Mateu, Santa Gertrudis, Santa Agnes, Sant Antoni, Sant August, Sant Josep, Sant Jordi, Sant Francesc… Nu încape îndoiala că Ibiza e în mâini creștine!

Cele patru patru elementele de unicitate, care califică insula drept monument al Patrimoniului Spiritual am Umanității, potrivit clasificării UNESCO, sunt: citadela fortificată din centrul orașului-capitală, cu numele de „Dalt Vila”, așezarea feniciană „Sa Caleta” (Sant Josep de Sa Talaia), necropola feniciano-punică de pe colina „Puig des Molins” și extinsele câmpuri de alge marine supranumite „Câmpiile lui Neptun”.

Nucleul vechi al orașului-capitală este unul dintre singurele două sisteme de apărare de acest gen din Europa, rămas intact din secolul al XIV-lea. În exterior se aliniază magazinele cu marfă la prețuri decente, etalând mai ales unicate, nonconformist confecționate în stil tipic ibizenc, alb șifonat, cosmopolit tocmai pentru că este așa de simplu (stilul „Adlib”, din latinescul „ad-libitum”: după gust). Mulți designeri văd în Ibiza laboratororul modei, loc în care tendințele viitorului se manifestă anticipat.

Așezarea „Sa Caleta”, fondată de fenicieni în secolul 7 î.Hr., a deschis poarta erei noastre moderne, aducând Europei urbanismul, roata de olărit sau scrierea proprie.

Necropola „Puig des Molins”, cea mai importantă necropolă feniciană din lume, contează cu covârșitorul efectiv de 3.600 de morminte.

Ultima din seria celor patru nestemate din Patrimoniul Umanității, iarba de mare de tip „Posidonia Oceanica”, supranumită și „iarba lui Neptun” funcționează pe post de filtru viu, oxigenând marea și reținând în „sita” ei impuritățile și nisipul, creând efectul de „hatchering” (creșă).

Sufletul rural și esența Ibizei se respiră în continuare prin localitățile în care se menține vie legătura ancestrală cu pământul și cu marea: pe imașuri, printre smochini și roșcovi, pasc turmele de oi; duminica și-n zilele de sărbătoare suflarea satelor se adună prin bisericile albe; casele izolate, presărate la distanțe generoase în mijlocul câmpurilor, par cufundate într-o liniște eternă, pe care doar trilurile păsărilor și ecoul pașilor trecătorilor răzleți o întrerup din când în când; prin porturile minuscule, în clipocitul mării calme se leagănă bărcile, care încă mai ies zilnic la pescuit.

Și totuși, doar simplitatea vieții din utopia izolării pe o insulă care se visează încă pustie, nu este îndeajuns pentru a motiva magnetismul Ibizei. Opusul somnolenței ei serene este elementul care-i conferă atracția ultimativă, diversitatea: pe de-o parte avem visătorii generației Flower Power, pe de alta amatorii de sporturi extreme, precum alpinismul, surful, scufundările.

Nu în ultimul rând, latura hedonistă a insulei se reflectă și în oferta ei gastronomică. Peste 40 de localuri sunt dotate cu certificatul de origine „Sabores d´Eivissa” („Gusturi de pe Ibiza”), garanție a calității, inclusă în cele mai sofisticate ghiduri-gourmet. Mulți bucătari s-au specializat pe hrana ecologică, preparată adesea din ingrediente din producție proprie. Delicatesa supremă „bullit de peix”, un fel de ciorbă marinărească, este cea mai cunoscută specialitate locală.

La plecare, pe ferryboatul care mă readuce la țărm, sunt flancată de un tânăr care împinge un cărucior cu trei tamburine imense și un câine cu blană care cade în plete de tip Rasta, un fel de variantă canină a unui Bob Marley fictiv. Privirea îmi mătură orizontul punctat de insule răzlețe…

Așa s-o fi simțit și Ulise pe vremuri, când cutreiera Mediterana. De bună seamă l-au tentat și mrejele răpitoarei Circe, chemând-l misterios din depărtări, cu un cochet legănat de cireșe apetisante, atârnate după ureche. Încep să înțeleg cum de s-au împotmolit tocmai aici atât de mulți trubaduri, mai vechi și mai noi.

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania)
Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.