„Educația este cea mai puternică armă ce o putem folosi pentru a schimba lumea”

Politica în general şi cea a acestui secol, în special, merită mult mai mult decât atât. Are acută nevoie nu doar de mai mult, ci de altceva, altfel. Discursul Ursulei von der Leyen, chiar dacă este turnat într-un tipar care ameninţă să îl descalifice din start, are totuşi idei şi lumini care merită atenţie. Nu de alta, dar chiar şi aşa, la coada Europei unde ne aflăm, istoria noastră în viitorul imediat, ba chiar şi în cel previzibil, depinde de ceea ce se va întâmpla în şi cu Uniunea Europeană. Politic, economic, social, în domeniul juridic şi al tratatelor, în domeniul justiţiei, al securităţii colective, al tehnologiei şi dezvoltării ştiinţifice, și desigur, al pandemiei.

Pentru părinţii fondatori ai proiectului european, ideea că această construcţie politică este menită să servească interesele generaţiilor viitoare era de la sine înţeleasă. Începând cu anii ’80 ai secolului trecut, accentul s-a mutat dramatic: proiectul era chemat să servească, în primul rând, cerinţele şi proiectele generaţiei curente. Accentul acesta nu s-a schimbat nici după 1990, odată început procesul lărgirii şi al inevitabilei transformări instituționale, dimpotrivă, a fost întărit. Discursul Preşedintei Comisiei Europene semnalează o schimbare radicală de curs şi vine să reaşeze accentul pe agenda generaţiei următoare, mai aproape de rădăcina istorică a proiectului. Lucrul acesta, dacă va fi urmat de politici şi programe consistente, va transforma profilul UE şi, cu siguranţă, viitorul ei. După cum ar putea să transforme semnificativ, dacă nu chiar radical şi politica din România, dacă ne-am ocupa consistent, de un program similar.

Ce moştenire îi lăsăm, ce viitor îi pregătim? Aberaţii şi nenorociri „vesel” îngrămădite una peste alta pe broderia spaţiului istoric, până la saturaţie. Cum şi prin contribuţia cui am ajuns aici, ar putea să ne mai ia încă trei decenii de dezbateri şi controverse aprinse, ca să lămurim. Important, dar nu decisiv. Timpul nu iartă, aşa că alături trebuie să deschidem un atelier separat, relativ autonom faţă de cel cu istoria în care să dezvoltăm soluţiile care pot îmbunătăţi radical România generaţiei următoare.

Cine, ce şi cum trebuie să facă, iată întrebările la care trebuie sistematic şi eficient formulate răspunsuri. Nu doar teoretice, ci practice. Desigur, mai trebuie alocate şi nişte resurse, dar problema la noi nu este atât găsirea şi disponibilizarea lor, cât irosirea iraţională a celei mai mari părţi, fără nici un efect pozitiv în raport cu obiectivul urmărit.

Experienţa interacţiunii noastre cu fondurile europene este oglinda vie şi necruţătoare a acestei uriaşe greutăți sociale care ne trage înapoi şi ne ţine contra curentului dezvoltării. Iar ea vorbeşte nu doar despre lipsa unei administraţii profesionalizate şi eficiente, nu doar despre orbirea politică a celor ce deţin la un moment dat controlul asupra deciziilor guvernării, nu doar despre corupţie şi rapacitate oarbă, ci în primul rând şi înainte de toate, despre indiferenţa difuz răspândită în toate straturile societăţii româneşti faţă de corelaţia care există între binele zilei de azi şi mai binele zilei de mâine.

Faţă de uriaşele oportunităţi risipite, ori neaccesate din lene sau neştiinţă, pe care le pune la dispoziţie acest uriaş mecanism numit Uniunea Europeană. România, generaţia următoare, iată un proiect care îşi aşteaptă contingentul politic capabil să îl pună pe şantier. Fără el, Europa, generaţia următoare va rămâne un proiect pe care nu îl vom putea accesa sau, dacă vreţi, care ne va aşeza iar în locul unde cad firimiturile de la masa celor care s-au ospătat deja, nicidecum la masă cu ei.

Oriunde o să vă întoarceţi şi oriunde o să vă tot impingă valurile furtunilor din viaţa dumneavoastră, de un lucru trebuie să rămâneți încredinţaţi: mai devreme sau mai târziu, dacă nu azi, mâine, daţi peste o criză. Alta decât cea care vă bântuie interior, desigur. De regulă, una mare şi aproape insolubilă. E ca şi cum oceanul în care plutim, duşi de valurile vieţii, ar fi încojurat de un uriaş tărâm solid, un megacontinent fără fisură ca un zid de cetate fără porţi, numit criză. În orice direcţie am lua-o, ne ciocnim de el. Tot ceea ce avem de făcut, eventual, este să ne alegem portul care ni se pare mai potrivit, ori mai atrăgător, în care să poposim şi de unde să admirăm mai de aproape frumuseţile sălbaticului peisaj.

Unii preferă criza economică, alţii criza pandemică. Unii criza de mediu, alţii criza provocată de pandemizarea sărăciei, chiar şi în societăţile cele mai prospere. Unii vor să viziteze fiordurile crizelor internaţionale, alţii pe cele ale crizelor politice locale din America, din Marea Britanie, din Franţa sau România.

Nu există punct pe hartă fără să fie marcat de o criză politică locală. În sfârșit, unii vor vizita ţinuturile crizei culturii, în timp ce alţii vor admira culorile în plină developare ale crizei financiare, ori ale crizei democraţiei, artei sau ştiinţei. Enumerarea este inevitabil incompletă, astfel încât suficient este să desemnaţi un domeniu al vieţii şi activităţii sociale, interne sau internaţionale şi, automat, aţi şi pus deja degetul pe rană, adică pe o criză. Şansa ca vreuna dintre aceste crize să fie rezolvată în cursul anului 2021 este nulă, aşa că nu trebuie să vă fie frică de necunoscut.

Dacă anul 2020 a fost unul al uceniciei, abia am învăţat împreună cu OMS şi autorităţile când şi cum se declanşează, se propagă, se măsluieşte şi se scapă de sub control o pandemie, anul 2021 are toate şansele să ne propulseze la rang de experţi. Despre covid, deja vorbesc competent şi copiii, evident informaţi de discuţiile aplicate ale părinţilor, educatorilor şi altor categorii de oameni maturi care îi înconjoară şi nu mai găsesc alt subiect de conversaţie, controversă, contrazicere, educaţie a generaţiei de mâine sau de ciondăneală decât coronavirusul.

În 2021 ne vom completa cultura şi cu capitolul vaccinuri, vaccinări, aşa că putem să ne uităm cu încredere în orizonturile deceniului care s-a deschis. Cel puţin din perspectiva achiziţiilor educaţional cognitive. Evident, anul acesta nu vom putea declara definitiv câștigată bătălia cu valul unu de coronavirus, dar vom putea privi cu mai multă încredere valurile următoare, doi, poate chiar  trei, peste care, ne asigură experţii, nu este exclus să se suprapună şi alte teme virale, cum ar fi revenirea în forţă a gripei aviare, a celei porcine, ovine, cabaline, până la cine ştie ce alte minuni şi variaţii ale lumii microorganismelor cu care până mai deunăzi convieţuiam relativ paşnic, dar care, brusc, nu ne mai vor binele, deloc.

După experienţa 2020 a alegerilor din Statele Unite, temele democraţiei vor răsuna tunător şi vor reverbera îndelung, nu doar în amfiteatrele marilor universităţi ale lumii occidentale, ci şi în cercurile de dezbateri aplicate ale căminelor noastre culturale săteşti, nu doar în publicaţii de specialitate, ci şi în ziare de mare şi mică circulaţie, mai peste tot, pe stradă, la şaormeria din colţ sau la fastfooderia din mall, pe culoarele şcolilor primare ca şi în spaţiile de socializare ale azilurilor de bătrâni. La biserică şi în parlament, în tramvai şi în avion, în bojdeuca săracului, ca şi în penthousul parvenitului de tranziţie.

Cu poalele suflecate şi mâinile mânjite până la cot de unsoare grafitată, toată lumea va umbla febril prin măruntaiele constituţionale ale intemeierilor democraţiei clasice, cu gândul ferm să o repare, să o actualizeze, să o depaneze, să o aducă la standardele şi cerinţele vremurilor de azi, adică 2021.

Un uriaş val de introspecţie democratică va bântui lumea de la un capăt la altul şi nimeni nu va scăpa fără să îşi dea cu părerea despre ce şi cum trebuie făcut, astfel încât, fie odată ajuns la putere, un alt Trump să nu mai fie obligat să plece niciodată, fie să nu mai ajungă altul vreodată cu mâna pe butoanele atomice.

Autor: Kasandra Kalmann-Năsăudean – Jurnalist investigații, membru CCNMA, director editorial la Occidentul Românesc.