Din istoria relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole (X)

Am ajuns cu povestea noastră la Războiul de Neatârnare. În numărul trecut, am consemnat faptul că Don Carlos, pretendentul coroanei spaniole, a asistat, ca observator, la cucerirea Plevnei de către armata română condusă de prințul Carol, fiind profund impresionat de vitejia ostașilor noștri. Prin înfrângea Turciei, Principatele devin un stat independent.

În articolele noastre din această serie (II și III), am prezentat câteva considerații privind independența României, precum și o cronologie a evenimentelor politice și militare din anii 1877-1878. Arătam acolo că Bucureștiul a primit, pe 20 octombrie 1878, cu un enorm entuziasm, victorioasa armată română, declarându-se astfel sfârșitul Războiului de Independență.

În anul următor, România și-a intensificat acțiunea diplomatică pe lângă Marile Puteri în vederea recunoașterii sale ca stat independent, așa cum o făcuseră Rusia și Turcia încă din 1878. Austro-Ungaria și Italia se pronunță favorabil și ele în 1879. Ulterior, pe 20 februarie 1880, în aceeași zi, Franța, Marea Britanie și Germania au recunoscut „independența absolută a României”, așa cum se exprimase Mihail Kogălniceanu, pe 10 (22) mai 1877, în Camerele reunite ale Parlamentului țării (Kogălniceanu ceruse atunci Delta Dunării și Dobrogea, ca despăgubiri de război).

Nu trebuie să ne scape semnificația acestui act politic internațional: „Gestul celor trei state a deschis drumul României spre Occident, a contribuit la modernizarea instituţională a României şi a determinat sporirea prestigiului ei internaţional.”

Să o spunem fără ocoliș: istoria Europei moderne a fost modelată de voința Marile Puteri. Fără îngăduința acestora, existența unui stat nou, independent, nu ar fi fost posibilă. Independența trebuie înțeleasă ca este un fapt vremelnic și relativ. După înfrângerea în 1878 a Turciei, până la Primul Război Mondial, România a oscilat între tutela franceză și cea austro-ungară. Cu Rusia, va persista diferendul privind Basarabia și gurile Dunării (România pierduse județele din sudul Basarabiei, în urma păcii semnate între Turcia și Rusia.). Cu Austro-Ungaria, se ridica problema Transilvaniei, a populației românești, deși România nu-și putea permite să revendice acest teritoriu. Carol I va alege alianța cu Austro-Ungaria, semnată în secret și cunoscută de foarte puțini.

Este adevărat că Franța lui Napoleon al III-lea fusese protectoarea Principatelor încă dinainte de dubla alegere a lui Cuza ca domn la Iași și la București, dar, după războiul fraco-prusac, emergența Germaniei condusese la o nouă configurare a intereselor celor puternici. Recunoașterea independenței României la 20 februarie 1880 de către Marile Puteri, aceleași puteri care ne-au determinat destinul încă din 1856, l-a făcut pe Carol I să-și prelungească acțiunea diplomatică și în Iberia. Prințul a trimis, în martie, într-o misiune pregătită din timp, pe Alexandru Plagino la Madrid și Lisabona.

În articolele III și IV al seriei noastre am vorbit despre misiunea lui Pagino la Madrid și despre răspunsul prompt al Madridului. Vom întregi astăzi tabloul, povestind despre continuarea acestei misiuni în capitala Portugaliei, după care ne vom reîntoarce la firul relațiilor diplomatice dintre România și Regatul Spaniei.

Lisabona

De la Madrid, Alexandru Plagino, însoțit de Dumitru Bărcănescu, călătorește la Lisabona unde ajunge spre sfârșitul lui martie 1880. În Vinerea Mare, 26 martie, pe o vreme ploioasă, depune coroane de flori la cripta reginei consoarte Ștefania de Hohenzollern-Sigmaringen, sora mai mare a prințului Carol I, decedată la Lisabona, în 1859, și depusă în panteonul Casei de Braganza, la Mânăstirea Sfântul Vicențiu din Afară (Mosteiro de São Vicente de Fora).

Într-o scrisoare adresată surorii sale, Maria de Flandra, prințul Carol I scria:

„Am trimis și o misiune diplomatică la Lisabona pe care am încredințat-o unuia din aghiotanții mei [Al. C. Plagino. Vezi Memoriile, p. 311]. Domnii [Plagino și Bărcănescu] au fost primiți acolo în modul cel mai cordial și cu o specială distincție în toate privințele. În Vinerea Mare, au vizitat cavoul scumpei și neuitatei noastre Ștefania și au depus coroane la mormântul ei. Această atenție înduioșătoare, pe care românii o privesc la fel, m-a emoționat profund. Cine s-ar fi gândit cu 20 de ani în urmă că o solie din Orient va sta într-o zi la mormântul sorei noastre mult iubite ca să împlinească acest act de pietate în numele fraților. Cu siguranță că acestea sunt primele flori proaspete care au fost puse acolo după multă vreme, căci mă tem că mormântul este rareori vizitat. La primirea depeșei și eu și Elisabeta am rămas privindu-ne fără glas câtăva vreme. Atunci am simțit clar că nici măcar trecerea îndelungată a timpului nu este în stare să cicatrizeze complet o rană adâncă a inimii. Peste opt zile se întorc domnii mei, și sunt foarte nerăbdător să le ascult raportul [7 (19) aprilie 1880. Vezi Memoriile, p. 321]” .

Al. Plagino este primit la Curte, la Palatul din Ajuda, pe 30 martie 1880, la ora 13:00. Protocolul a fost asemănător cu cel de la Curtea Spaniei. Plagino, primit în audiență privată, în prezența președintelui consiliului de miniștri și a secretarului de stat al afacerilor străine, i-a înmânat regelui Ludovic I (D. Luís I) scrisoarea prințului Carol I al României și însemnele Ordinului Steaua României.

„Sire, Însărcinat de a-i înmâna Maiestății Voastre Prea Credincioase scrisoarea Alteței Sale Regale Principele României, Suveranul meu, precum și însemnele Ordinului Steaua României, sunt foarte fericit, Sire, de a fi fost desemnat pentru această înaltă misiune, care îmi conferă marea onoare de a fi prezentat Maiestății Voastre cu scopul de a Vă aduce la cunoștință independența absolută a României și de a fi fidel interpret al sentimentelor de vie simpatie pe care Suveranul meu și românii le au pentru Maiestatea Voastră și pentru nobila Voastră țară. Binevoiți, Sire, a-mi permite să exprim cele mai arzătoare urări pe care le pot adresa pentru o lungă domnie a Maiestății Voastre Prea Credincioase, pentru Maiestatea Sa Prea Binevoitoare Regina, pentru Familia Regală și pentru prosperitatea Portugaliei.”

Regele Ludovic I a răspuns:

„Domnule trimis extraordinar, Primesc cu plăcere scrisoarea prin care Alteța Sa Regală Principele Carol I al României mă anunță că v-a încredințat misiunea de a-mi aduce la cunoștință independența absolută a Principatului.

Punând cel mai mare preț pe asigurările pe care mi le dați privind via simpatie pe care Suveranul vostru și românii o au pentru persoana mea, pentru Majestatea Sa Regina, pentru Familia Regală și pentru nobila națiune ale cărei destine îmi sunt încredințate, sunt bucuros de a vă asigura că aceste sentimente binevenite sunt întrutotul aceleași cu cele care mă animă față de Alteța Sa Regală și față de țara Sa, pentru prosperitatea căreia îi adresez cele mai călduroase urări. Deosebit de mișcat de oferta însemnelor Ordinului Steaua României, pe care Suveranul vostru mi-l acordă, vă rog să fiți, pe lângă Alteța Sa Regală, interpretul întregii mele recunoștințe. În ceea ce vă privește, Domnule trimis extraordinar, am plăcerea să vă mărturisesc că alegerea persoanei dumneavoastră pentru această onorabilă misiune nu poate să-mi fie decât deosebit de plăcută”[iv].

La rândul său, regele Portugaliei i-a conferit prințului Carol I Banda celor Două Ordine (Ordinul lui Cristos și Ordinul de Avis), acordată, din 1823, principilor străini. Desigur, scopul vizitei era dublu: pe de o parte, recunoașterea, de către Portugalia, a independenței României, iar, pe de alta, strângerea relațiilor între cele două țări. În scrisoarea trimisă cu această ocazie regelui Portugaliei, Carol I îi vorbea de „relațiile de strânsă armonie” dintre cele două state. Pregătită încă din 24 ianuarie 1879, scrisoarea nu i-a putut fi înmânată suveranului portughez decât un an mai târziu, din rațiuni de prudență politică. Ca și Spania, Portugalia a așteptat mai întâi recunoașterea independenței României de către Marile Puteri. Pe de altă parte, la Lisabona lipsea stabilitatea executivă: la 1 iunie 1879 cădea al doilea guvern prezidat de António Maria Fontes Pereira de Melo, fiind urmat de ministeriatul lui Anselmo José Braamcamp, până la 25 martie 1881. Privind atent scena politică, putem spune că exista o semnificativă asimetrie între România independentă a lui Carol I, cu stabilitatea pe care i-o conferea guvernarea lui Ion C. Brătianu, între 1876-1888, și Portugalia lui Ludovic I, în care, în aceeași perioadă, se vor succeda șase guverne (1877-1880). (va urma)

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.