Din istoria relaţiilor diplomatice şi culturale româno-spaniole (III)
Pe 22 mai (10 mai, după calendarul iulian), la unsprezece ani de la suirea pe tron a prinţului Carol, în Camerele reunite, Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului, proclama „independenţa absolută a României”. El cerea ca independenţa să fie recunoscută imediat de Marile Puteri şi cerea, de asemenea, Delta Dunării şi Dobrogea ca despăgubiri de război. În solemna adunare, Principele Carol a declarat:
„România intră în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene”.
Cronologia evenimentelor politice şi militare:
1877
-iun. 22. Armatele ruse trec Dunărea.
-iul. 16. Ruşii cuceresc Nicopole. Armata otomană se repliază la Plevna.
-iul. 20. Osman-Paşa obţine o primă victorie asupra ruşilor la Plevna, cărora le provoacă pierderi însemnate.
-iul. 30. Ruşii sunt din nou învinşi la Plevna, unde pierd 170 de ofiţeri şi alţi 7.000 de soldaţi. Trupele ţarului sunt într-o situaţie critică, putând fi împinse peste Dunăre.
-aug. 1. Marele duce Nicolae cere insistent prinţului Carol I ca armata română să treacă Dunărea.
-aug. 22. Divizia a IV-a română întră în luptă la Plevna.
-aug. 29. Prinţul Carol preia comanda trupelor româno-ruse de la Plevna, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul Alexandru Cernat.
-sept. 11. A treia bătălie de la Plevna. Românii ocupă reduta Griviţa I.
-nov. 19-20. Trupele române ocupă Rahova.
-dec. 10. A patra bătălie (şi ultima) de la Plevna. Căderea Plevnei a însemnat practic sfârşitul războiului, chiar dacă ostilităţile au mai continuat aproape trei luni. Osman-Paşa se predă trupelor române şi semnează capitularea armatei turce.
-dec. 11. Ţarul Alexandru al II-lea îi conferă prinţului Carol ordinul Sf. Andrei cu spade, distincţie rară, care mai fusese conferită până atunci doar de trei ori.
-dec. 27. Intrarea triumfală a prinţului Carol I în Bucureşti.
1878
-ian. 5-9. A patra bătălie de la Şipka. Victoria ruşilor asupra turcilor.
-ian. 24. Armata română ocupă Smârdanul după un atac energic.
-ian. 31. Încheierea armistiţiului în războiul ruso-turc.
-ian. 15-17. Victoria rusă la Plovdiv.
-ian. 20. Ruşii cuceresc Adrianopolul.
-febr. 24. Trupele române intră în Vidin.
-mart. 3. Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano. România nu este admisă la tratativele de pace. Turcia recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. României îi sunt luate, de Rusia, cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), dar primeşte, în schimb, Dobrogea, fără gurile Dunării (care reveneau Rusiei).
-iun. 13. Apar primele bancnote româneşti.
-iun. 13 – iul. 13. Congresul de la Berlin. România este primită în ultima zi. Marile Puteri revizuiesc Tratatul de la San Stefano. Congresul recunoaşte independenţa României. România primeşte şi gurile Dunării. De asemenea, se recunoaşte independenţa Serbiei şi Muntenegrului. Se admite constituirea principatului Bulgariei, vasal Turciei. Bosnia şi Herţegovina intră sub administraţie austro-ungară.
-sept. 23. Agenţia diplomatică din Viena este ridicată la rang de legaţie (prima legaţie română).
-oct. 12. Camerele adoptă hotărârile Congresului de la Berlin.
-oct. 13. România cedează Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei.
-oct. 20. Capitala primeşte cu onoruri armata română victorioasă, declarându-se astfel sfârşitul Războiului de Independenţă.
Zorii relaţiilor diplomatice româno-spaniole: Al. Plagino (1880)
Pe 20 februarie 1880, Franţa, Marea Britanie şi Germania au recunoscut independenţa României (Rusia şi Turcia o recunoscuseră în 1878, iar Austro-Ungaria şi Italia, în 1879). Misiunea diplomatică pe lângă cele şapte Mari Puteri, începută în 1856, se putea considera încheiată. Prinţul Carol I îşi îndrepta acum atenţia spre puterile coloniale care nu se amestecaseră în „afacerile” Europei. În martie 1880, prinţul îl trimite pe aghiotantul său, Alexandru Plagino, într-o misiune specială în Spania şi în Portugalia pentru a aduce la cunoştinţa Madridului şi Lisabonei „independenţa absolută a României”, cum se exprimase, în Parlamentul ţării, marele bărbat de stat Mihail Kogălniceanu.
Pregătirea misiunii
Din telegrama nr. 4710, din 6 februarie 1879, trimisă de la Paris de Nicolae Calimachi-Catargi, agentul diplomatic al României şi adresată lui Ion I. Câmpineanu, ministrul afacerilor străine, rezulta că Spania nu dorea să se pronunţe în chestiunea independenţei României înaintea Marilor Puteri. Este şi motivul pentru care ambasadorul Spaniei la Paris îi sugerează diplomatului român ca misiunea să fie amânată pentru o dată ulterioară. Nici poziţia Portugaliei nu a fost diferită, rămânând ca guvernul portughez să stabilească momentul potrivit pentru primirea reprezentantului român. Calimachi-Catargi mai menţionează în telegramă şi numele persoanei indicate: „În orice caz, Plagino”.
Cine era Alexandru Plagino?
Mare moşier, Alexandru Plagino (1821-1894) a avut o serie de ranguri şi funcţii: a fost paharnic (1840), demnitate moştenită de la tatăl său, agă (1850) şi prefect al Poliţiei Capitalei (1850-1851), mare logofăt (1852) şi secretar de stat (1854-1856) în timpul celei de-a doua domnii a lui Barbu Ştirbei. A fost şi un francmason activ, ca mai toţi politicienii din generaţia lui. După Unirea Principatelor, sub Alexandru Ioan Cuza, a fost ministru ad-interim al afacerilor străine (1861) şi ministru de finanţe (1861-1862) în guvernul Dimitrie Ghica, membru al Adunării Elective (1862) şi vicepreşedinte al Corpului Ponderator, altfel spus, al Senatului (1865). După abdicarea lui Cuza, a făcut parte din Adunarea Constituantă (1866), devenind apoi senator (1866), deputat (1871) şi preşedinte al Senatului, în patru rânduri, între 1869 şi 1871.
În timpul Războiului de Independenţă, Plagino este numit de suveran comisar-general pe lângă Marele Cartier al Armatei Ruse (aprilie-iulie 1877). În „Memoriile” lui Carol I apare această notă: „26 aprilie (8 mai) − […] A[l.] Plagino e numit comisar-general român în Marele Cartier al marelui duce; Plagino, care a fost de mai multe ori ministru şi vicepreşedinte al Senatului, s-a întors de curând de la Paris, aducând de acolo, de la ducele de Decazes, precum şi de la Viena, de la contele Andrássy, sfatul pentru România de a nu coopera în război cu Rusia”. Plagino devine aghiotant al prinţului Carol, iar la începutul lui 1879 se afla la Marsilia. În martie, este trimis în misiune diplomatică la Curtea de la Madrid şi la cea de la Lisabona. Ulterior, a fost numit ministru plenipotenţiar la Roma (1885-1891) şi apoi la Londra (1891-1893). Se stinge din viaţă, în 1894, la conacul său din Dumbrăveni (fost Plăineşti, fost Plagineşti). (Va urma)
Autor: Dan Caragea – Senior editor OR, critic literar / Portugalia