Din drepturile și obligațiile cetățenilor români într-un stat de reședință

257

Conform cap.4, secţiunea a VII-a din „Dreptul Diplomatic şi Consular” al reputatului profesor universitar dr.Ion M. Anghel : „Activitatea consulară în rândul cetăţenilor care se află în respectiva circumscripţie consulară reprezintă o manifestare cu multiple valenţe: administrative, juridice, de asistenţă (în sensul cel mai larg al cuvântului), social-politică, etc. De aceea, consulul trebuie să cunoască bine colectivul de cetăţeni; la nevoie, el trebuie să studieze istoricul formării acelei colonii, interesându-se de situaţia fiecărei persoane în parte, de condiţiile venirii şi motivele rămânerii în străinătate, de pregătirea şi preocupările profesionale pe care le are, precum şi de categoria socială din care face parte, aspiraţiile şi preocupările profesionale pe care le are. Consulul trebuie să-i cunoască personal, să menţină raporturi frecvente şi sistematice cu fiecare membru, interesându-se de activitatea lui.” Acest fapt, incontestabil de altfel şi din anumite puncte de vedere total în concordanţă atât cu normele consulare cât şi cu nevoile conaţionalilor noştrii, trebuie să se înscrie totuşi în contextul general legal instituţionalizat atât de normele şi legile naţionale, cât şi de cele internaţionale, comunitar europene, la care cu mândrie ne place deseori să o spunem, că România este în sfârşit parte. De fapt, însăşi Constituţia României stipulează de o manieră extrem de elocventă şi fără echivoc faptul că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele ş tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Astfel că, în ciuda exercitării poate în mare măsură pertinentă, bine venită, bine intenţionată, necesară sau suficientă a funcţionarilor consulari, aceasta trebuie sa se desfăşoare fără ştirbirea sau lezarea drepturilor şi libertăţilor individuale ale cetăţeanului român, cetăţean care trebuie să se simtă protejat, asistat şi bine consiliat la nevoie de către această autoritate, departe fiind de teritoriul său naţional, ştiut fiind faptul că, relaţia consulară de colaborare cu cetăţenii săi trebuie să ţină seama de cele două coordonate fundamentale:

  • atragerea atenţiei cetăţenilor români asupra obligaţiei pe care o au de a respecta legislaţia statului de reşedinţă, iar pe de altă parte, să

menţină simţul apartenenţei la marea colectivitate, păstrarea sentimentului naţional – istorie, tradiţii, aspiraţii etc. – în calitate de cetăţean român. Cam acesta ar putea fi mecanismul care ar trebui să regleze relaţiile interactive dintre instituţia consulară şi publicul său ţintă, în speţă cetăţeanul român aflat temporar pe teritoriul unui alt stat şi în nici un caz ca acesta din urmă să se simtă „vânat”, monitorizat, lăsat în voia hazardului, „văduvit” de orice drepturi sau libertăţi. Nicio clipă nu trebuie pierdute din vedere drepturile esenţiale prevăzute în Constituţia României, respectiv cele statuate de articolele :

  • 23 – ce se referă la faptul că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;
  • 25 – în ceea ce priveşte libera circulaţie, care de asemenea este un drept garantat constituţional;
  • 26 – referitor la viaţa intimă, familială şi privată, care consacră dreptul potrivit căruia, persoana fizică poate dispune de ea însăşi, atâta timp cât nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri;
  • 30 – ce garantează dreptul la liberă exprimare a gândurilor sau opiniilor, prin viu grai sau prin scris, imagini, sau alte mijloace de comunicare în public.

De altfel, ele sunt în deplină concordanţă cu cele prevăzute şi de către înaltele foruri europene şi facem referire aici la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează încă de la articolul 1 că „părţile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în prezenta convenţie”. Şi aici drepturile fundamentale ale persoanei sunt extrem de bine conturate şi punctual considerate, aşa cum rezultă din textul articolelor următoare:

Art. 8 – ce consacră dreptul fiecărei persoane la respectarea vieţii sale private, a domiciliului si a corespondenţei personale, mergând mult mai în concret şi stipulând faptul că, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege sau este necesar pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea unor fapte penale.

Art. 10 – ce relevă foarte clar faptul că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a comunica sau primi informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seamă de frontiere. Nu în ultimul rând însă, exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi sau condiţii prevăzute de lege, ce constituie măsuri de securitate naţională, integritate teritorială sau siguranţă publică, pentru împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau pentru garantarea autorităţii sau imparţialităţii puterii judecătoreşti. De altfel şi legislaţia spaniolă stabileşte o serie de drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul Spaniei, aşa cum sunt ele consacrate în  articolele din Legea Străinilor şi legislaţia complementară (Ley de Extranjeria y la legislacion complementaria), drepturi, libertăţi şi obligaţii din care putem spicui ca fiind de importanţă majoră:

  • Dreptul la documente, atât cele ce provin din ţara de origine, cât şi cele dobândite în statul de reşedinţă (documente de şedere sau cu drept de muncă );
  • Dreptul la libera circulaţie pe teritoriul spaniol, exceptând anumite restricţii prevăzute pentru cazuri excepţionale de către legea spaniolă;
  • Dreptul la participare publică, în sensul dreptului de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor municipale;
  • Libertatatea de reunire şi manifestare, după obţinerea autorizaţiilor din partea organismelor competente;
  • Libertatea de asociere;
  • Dreptul la muncă şi asigurări sociale;
  • Libertatea de a se afilia la un sindicat şi dreptul la grevă;
  • Dreptul la educaţie şi şcolarizare gratuită, acces liber la sistemul de învăţământ şi burse, la fel ca şi populaţia autohtonă;
  • Dreptul la asistenţă sanitară gratuită;
  • Dreptul la ajutoare în materie locativă-locuinţă;
  • Dreptul la asigurări şi servicii sociale pentru cei aflaţi în dificultate medicală sau economică;
  • Obligaţia cetăţenilor străini de a fi plătitori de taxe şi impozite în egală măsură ca şi cetăţenii statului respectiv;
  • Obligaţia tuturor cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul spaniol de a cunoaşte şi respecta legislaţia în vigoare  în egală măsură ca şi cetăţenii statului respectiv (principiu potrivit căruia necunoaşterea legii nu exonerează de răspundere, funcţionând în egală măsură ca şi în România).

Concluzionând, putem spune că pentru o bună integrare, socializare şi  beneficiu al acestui ansamblu de norme naţionale şi internaţionale ce statuează şi garantează drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor români peste hotarele naţionale, acestora le stau la dispoziţie organismele diplomatice române (Consulate, Ambasade), asociaţii româneşti, birouri de consultanţă juridice menite să lămurească sau să soluţioneze o serie de probleme relaţionate cu dreptul naţional sau internaţional, mijloace de informare în masă (publicaţii, posturi de radio sau televiziune cu exprimare preponderentă în limba română).

Ionuț Nițu – Avocat