Dictatura lui Manolescu şi mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu

carti-paul-goma

■ Mafia literară şi manipularea literaturii române. Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali

■ Paul Goma interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!

■ Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale

 

 „Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor muritori de rând, ci ale celor ce o stăpânesc”Liviu Ioan Stoiciu (LIS)

 

O repede ochire asupra publicisticii noastre literare ne arată că majoritatea scriitorilor nu ia seama la problemele propriei bresle, că nu are opinii publice faţă de deciziile, programele şi acţiunile culturale ale „organului conducător”, de care nu beneficiază, de regulă, decât organul conducător şi apropriaţii săi…

Faţă de semnalata amorţire a spiritului, există, totuşi, câţiva căpitani ai condeiului care, din când în când, comentează întâmplările de la vârf şi pun probleme. Unul dintre aceştia este poetul, prozatorul şi publicistul Liviu Ioan Stoiciu, care amendează, aproape de fiecare dată, în presa literară şi pe blogul său indulgenţele acordate de puterea literară şi călcătura în străchini, care se vrea pas de dans.

În anul 2008, Liviu Ioan Stoiciu editează Cartea zădărniciei (Editura Pallas, Focşani), în a cărei primă parte, o amplă convorbire cu regretatul Alexandru Deşliu, poetul îşi exprimă opiniile pe care le are cu privire la viaţa literară românească de după Revoluţia din 1989, la activitatea şi deciziile conducerii Uniunii Scriitorilor din România, la critica literară şi generaţiile literare ale clipei postdecembriste.

LIS este unul dintre cei 11 membri ai Consiliului Director al USR, deci, unul dintre cei care iau mai toate hotărârile, iar mărturisirile din Cartea zădărniciei, care sunt făcute „ca în faţa preotului” (p. 105), dezvelesc câteva lucruri necunoscute atât publicului, cât şi celor aproximativ 2.500 de membri ai Uniunii Scriitorilor.

I. Generaţia ’80, în socialism

Cu privire la generaţia ’80 din care face parte, Liviu Ioan Stoiciu găseşte că aceasta a fost pusă la colţ de partidul unic şi de zeloasa Securitate în timpul dictaturii comuniste, „că optzeciştii erau marginalizaţi în plan social şi cenzuraţi la maximum, de câte ori publicau, oficialii neavând încredere în ei.” (p. 52). LIS decupează optzecismul din contextul literar al vremurilor totalitare, lăsând pentru moment impresia că numai acesta era în atenţia eficientelor organe ale Statului, în timp ce ceilalţi scriitori o huzureau. Nicidecum! În faţa Securităţii, toţi scriitorii şi toţi oamenii de cultură, optzecişti sau nu, optzecişti oficiali – de luni – sau neoficiali, erau o apă şi-un pământ! Nu făceau excepţie decât informatorii, scriitorii părtinici, voluntarii secreţi, fidelii doctrinei socialist-comuniste, scriitorii-securişti, autorii de omagii ceauşiste etc., care beneficiau de anumite privilegii în raport cu ceilalţi scriitori. Astfel de personaje, racolate şi recompensate în secret de Secu, existau chiar şi printre revoltaţii optzecişti, iar LIS recunoaşte şi el în cele din urmă acest lucru: „Au fost şi între optzecişti colaboratori ai Securităţii şi propagandişti PCR, care… şi azi sunt pe cai mari, nu întâmplător, de tip Elena Ştefoi, ambasador în Canada.” (p. 52). Mai sunt şi alţi optzecişti ajunşi pe cai mari, în ţară, iar poetul vorbeşte despre ei în câteva rânduri.

II. „Mafia literară” şi abuzurile ei sau Instituţionalizarea şi birocratizarea optzecismului

De la recunoaşterea începutului descurajant şi fără nicio deschidere literară a generaţiei sale, LIS ajunge să afirme că după Revoluţia din decembrie 1989 „optzeciştii s-au trezit peste noapte” (…) „puşi în funcţii de conducere, «clasicizaţi» (vorba vine, incluşi în manuale şcolare), cu influenţă în lumea literară” (p. 52)… „În 2006 am şi atras public atenţia că, la 30 de ani de la apariţia lui, optzecismul s-a instituţionalizat şi birocratizat (…)” (p. 53). Aşadar, din marginalizaţi în plan literar-administrativ de către Statul totalitar, optzeciştii ajung în democratură să constituie organul puterii literar-administrative al breslei scriitoare. Un organism de putere, căruia LIS îi spune, pe rând, „clan”, „mafie literară”, „grupul care domină literatura română”, „gaşcă elitistă” şi, în mai multe rânduri, chiar „Dictatură a lui Nicolae Manolescu”. LIS afirmă că „grupul care domină literatura română” azi „e corupt, sfera lui de influenţă e abuzivă”. (p. 125): „Nicolae Manolescu şi slujitorii săi interesaţi (…) au ocupat tot spaţiul literar public, de la reviste importante la edituri care contează, chiar şi paginile de cultură ale ziarelor: comanda vine automat.” (p. 129). Şi LIS ţine să puncteze puterea specială pe care ar avea-o persoana de la vârful puterii administrativ-literare: „Cine e alesul scriitorilor face politica lui personală şi a clanului, grupului din care a venit, nu o politică echidistantă a USR sau a scriitorilor în general – devine un profitor, se consideră nemuritor, coboară din maşini de lux (pe care le-a cumpărat din banii USR) şi împarte indulgenţe…” (p. 125). De-a lungul răspunsurilor pe care i le oferă în cartea sa lui Alexandru Deşliu, poetul discută câteva dintre acţiunile şi deciziile „grupului care domină literatura română”, pe care le denumeşte „abuzuri” şi pe care noi le vom reda sub forma citatului, pentru a interveni cât mai puţin în ideile poetului.

„Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale”

„Este revoltător că sub domnia autoritaristă a lui Nicolae Manolescu, USR a devenit o structură lipsită de transparenţă (s-au făcut şi se fac pe şest cam toate, complice fiindu-i «cei 11 membri» ai Comitetului Director, acolo se iau hotărârile; e extraordinar ce se întâmplă, Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale care ajung la validare; atenţie, doar o parte din hotărâri ajung în faţa Consiliului).” (p. 126).

Maşini de lux. Cei „care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident”

„Să mai reamintesc aici de cumpărarea celor trei maşini de lux de către Nicolae Manolescu (fără aprobarea Consiliului USR) şi de listele celor care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident? Las la o parte şi listele cu scriitorii care primesc 200 de euro pentru o lectură publică şi/sau a celor ce primesc 200 de euro fiindcă au aranjat o invitaţie la o plimbare literară oriunde în lume, «pasate» preşedinţilor de filiale, uşor de corupt, nefiind greu de înţeles cine intră pe aceste liste.” (p. 126). La toate aceste „minuni” se adaugă deturnările de fonduri, proprietațile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate.

„Paul Goma, (…) interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!”

„Şi mai supărător e că USR impune cenzura postcomunistă (a tabuurilor „democraţiei”, corectitudinea politică devenind sperietoarea tuturor; s-a ajuns atât de departe, încât un scriitor cunoscut în întreaga lume, cum e Paul Goma, trădat de scriitorii români, să fie interzis să apară în paginile revistelor editate de USR)! Este inimaginabil, Paul Goma n-a fost onorat nici până azi de USR, nu i s-a acordat un premiu pentru întreaga operă, n-a fost invitat în ţară (USR n-a insistat să fie repus în drepturi!). E straniu că nici după 18 ani de la Revoluţie conducerea USR n-are relaţii cordiale cu scriitorii muritori de rând, că nu se poate ajunge la nasul celor cu funcţii operative…” (p. 127).

„Nicolae Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască – e vorba de zeci de miliarde de lei vechi”.

„A fost un noroc aducerea lui Varujan Vosganian ca vicepreşedinte al USR – el a adunat atâţia bani, din 2005, cu timbrul legal literar (neachitat, până să vină el, decât simbolic), încât Nicolae Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi). Eu nu uit că scriitori de primă mână, membri ai Partidului Alianţei Civice, cu ani în urmă, au protestat public împotriva dictaturii lui Nicolae Manolescu, preşedinte al PAC (se dovedeşte că şi în fruntea USR domniei sale îi place să ordone).” (p. 127).

În anul 2013, URS abia dacă îşi mai poate finanţa revistele literare, îşi pierde în justiţie monumentalul sediu, Casa Monteoru, şi, din nefericire, abia o mai duce din punct de vedere financiar. „Miliardele de lei vechi”, despre care vorbea LIS, s-au epuizat…

III. Mafia literară şi manipularea literaturii române.

Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali

„Personal, regret că trăiesc în această lume literară exclusivistă, manipulată imoral de o mână de oameni «nărăviţi la putere», profitori, cinici, oportunişti, conformişti.” (p. 81). Discursul lui LIS este, în cea mai mare parte a lui, despre discriminare şi manipulare. Despre manipularea lumii literare şi a literaturii române de către cei «nărăviţi la putere». LIS chiar apreciază că: „US ţine în loc literatura română prin modul exclusivist (de rea-credinţă) de a publica scriitorii la propria-i editură, Cartea Românească, şi în revistele ce apar sub egida sa.” (p. 114). Şi insistă: „Dacă eşti în gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui Nicolae Manolescu»), eşti tradus de Institutul Cultural Român şi invitat să te prezinţi singur la filialele lui din lume, de pe lângă ambasade. Dacă ai tupeu, bani şi prieteni unde trebuie şi eşti agresiv, ajungi iar departe (…).” (p. 87).

Aşadar, unii scriitori sunt admişi de Editura Cartea Românească şi revistele Uniunii, iar alţii sunt respinşi. În acest fel, dar şi prin alte exemple, LIS ne spune că literatura română este împărţită de către USR în două: de o parte este grupul de putere, „clanul”, „gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui Nicolae Manolescu»)”, care îşi creează beneficii de tot soiul, iar de cealaltă parte sunt scriitorii obişnuiţi, care nu au acces la editura USR, la revistele Uniunii, care nu pleacă în străinătate pe banii ICR sau ai Uniunii, care nu sunt nici traduşi, nici invitaţi la ambasade. De o parte, sunt scriitorii oficiali, favorizaţi în toate chipurile, iar de cealaltă parte sunt scriitorii neoficiali, ignoraţii. În timp ce scriitorul Mircea Cărtărescu îşi „scrie cărţile în străinătate, beneficiind de burse cu anii” (p. 56), ceilalţi scriitori stau cuminţi sub Carpaţii despăduriţi, adică democratizaţi, fără să beneficieze, vai, de nicio bursă…

Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR”

Revistele Uniunii au şi ele un rol manipulant, de vreme ce „cântă în strună noii conduceri operative a Uniunii Scriitorilor din România şi cultivă cultul personalităţii redactorilor-şefi. Sunt promovaţi cu obstinaţie (publicaţi, lăudaţi), în paginile revistelor USR numai cei ce sunt pe placul sferei dominante literare de influenţă. Nu întâmplător revista Viaţa Românească, singura deschisă tuturor scriitorilor români, fie şi incomozi (conta numai valoarea textelor, nu în ce tabără e situat scriitorul sau criticul), a fost decapitată la sfârşitul anului 2005.” (p. 81).

„Revista Noua Literatură condusă de o pupilă a sa” – a lui Manolescu – cheltuieşte anual miliardul

Sistemul literar de putere poate să editeze chiar şi reviste noi, destinate celor foarte apropiaţi de puterea literară. „Nicolae Manolescu a hotărât cu de la sine putere să fie perpetuată cheltuiala numai pe banii USR cu o «revistă a tinerilor», Noua Literatură, condusă de o pupilă a sa, de peste 1 miliard de lei pe an. Şi tot fără validarea Consiliului USR a impus noua şefie «de casă, a purtătorului de cuvânt» la săptămânalul Luceafărul. N-au dat nici un concurs de ocupare a posturilor de şefi nici Luminiţa Marcu la Noua Literatură, nici Dan Cristea şi Horia Gârbea (amândoi au şi alte funcţii), la Luceafărul, e de ajuns să fii «omul lui Manolescu»”. (p. 126).

„Să te pui bine pe lângă Manolescu”

Literatura care reuşeşte să se impună este literatura oficială, deci, literatura scrisă de cei la putere şi de cei favorizaţi de putere. „Aşadar: Dacă vrei să fii scriitor important, trebuie «să te pui bine pe lângă Manolescu», nu să scoţi cărţi de valoare! Mai exact, Nicolae Manolescu însuşi a devenit o structură literară (…).” (p. 129). „E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminaţi din competiţia literară autorii (şi cărţile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Şi care nu linguşesc liderii Grupului Dominant, ci-şi văd singuratici de drum.” (ib.). Din nou, discriminarea între scriitori este evidentă.

IV. La ICR „Sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui Nicolae Manolescu)”

Traduşi de Institutul Cultural Român sunt scriitorii oficiali: „Institutul Cultural Român – ICR – are o structură de traduceri ale cărţilor originale, cu «juriu»: inevitabil, sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui Nicolae Manolescu), nu alţii. Tot ICR [în formula Patapievici] are centre culturale (15, conform unui nou recensământ) la care sunt invitaţi scriitori români să-şi dea în stambă – ştiţi deja la ce scriitori corecţi mă refer.” (p. 129). Discriminarea este prezentă şi aici.

Canonizări în manuale, dictate de Manolescu

Nicolae Manolescu conduce o structură „care pune la punct programa şcolară”, aşa încât tot el dictează şi numele „scriitorilor publicaţi în manuale”, ajutat îndeaproape de Liviu Papadima, una dintre „pupilele sale”. Această structură este „legată tot de mafia literară, care face şi desface” (p. 129).

„Sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă”

Între altele, LIS ne dezvăluie cum se dau premiile literare ale USR. „În primul rând, că toţi scriitorii care au funcţii sunt premiaţi! Iau atâtea premii cât sunt în funcţii, că te întrebi unde erau aceşti scriitori până acum – nu e de ajuns că sunt lăudaţi tendenţios de «critică», înălţaţi în grad. De aici atâta «diversitate» de premii, să nu mai ştii ce să crezi. Dintr-odată, dacă are funcţie, devine scriitor important, deşi nu e.” (p. 129). „Bineînţeles, modelul abuziv de la preşedintele USR e preluat de preşedinţii filialelor USR (şi sunt deja 15, în frunte cu aceea din Bucureşti, care are în subordine alţi preşedinţi de secţii / genuri literare): ei impun, să dau doar acest exemplu, jurii care premiază previzibil, ce li se cere, nu ce are valoare. Şi de redactorii-şefi ai revistelor ce apar sub egida USR (majoritatea editate cu bani publici de la consiliile judeţene şi primării, dar şi din banii USR), care dictează în redacţii, promovându-şi politica personală şi exclusivismele.” (p. 125).

„Despre acordarea premiilor anuale ale USR, mereu contestate, să lăsăm să treacă patru ani, cât e numit juriul de critici actual, să facem o socoteală (în privinţa premiilor acordate anual de filialele USR, rar credibile, ele se împart după ochi frumoşi; la ASB sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă). La cererea mea expresă, s-au publicat pe Internet, pe site-ul USR listele celor ce profită de banii acordaţi de USR, dar nu sunt actualizate şi sunt întocmite în aşa fel să nu poţi trage nici o concluzie…” (p. 126).

„Premiile sunt o asigurare de viitor, pe termen scurt (nu pe viaţă, ci pe «următoarea etapă») (…). Ioana Pârvulescu a avut o carte dedicată premiilor USR – dacă e să citeşti listele premiaţilor şi a cărţilor premiate, te iei cu mâinile de cap: prea puţine au avut acoperire de valoare în timp, din păcate. Premiile aparţin unei determinări, unei epoci, unor aranjamente (eu dau vot omului tău, tu dai vot omului meu). De aceea, eu nu cred în infailibilitatea premiilor, din contră, le tot relativizez (încerc să văd ce e în spatele lor). Inclusiv premiile primite de mine le pun sub semnul întrebării, puteau foarte bine să fie acordate altor scriitori, altor cărţi.” (p. 106).

„Critica mediocră” promovează „literatura mediocră”

Cum este, după Revoluţie, critica literară? „În literatura română mă îngrijorează dispariţia spiritului critic” (p. 152), spune LIS. „Mă otrăvesc de câte ori deschid revistele literare, (de la Cultura, Dilema Veche, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Suplimentul cultural, Polirom, Caţavencu…), descoperind că se reciclează aceleaşi puţine nume din literatura română şi că taie şi spânzură aceiaşi scriitori şi critici cu ochelari de cal, exclusivişti, «liberali» nevoie mare (…).” (p. 81). De fapt, „După Revoluţie, purtători de valoare sunt doar cei ce au putere (şi bani), deşi nu sunt decât nişte mediocrităţi cu ştaif .” (p. 147). Şi LIS continuă: „Pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Şi dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră.” (p. 115). Dacă ai o critică confiscată de putere este promovată literatura puterii, literatura oficială, şi este ignorată literatura neoficială. Şi dacă ai o critică generaţionistă, este canonizată literatura generaţionistă, pentru că „până şi noii critici literari îşi promovează doar colegii de generaţie, poeţi sau prozatori.” (p. 86).

V. Lista lui Stoiciu sau Scriitorii optzecişti îmbogăţiţi în democratură

După ce observă că generaţia ’80 „s-a instituţionalizat” şi că a pus mâna pe puterea administrativ-literară, LIS ne semnalează şi evoluţia financiară a puterii şi a slujitorilor ei. Astfel, înţelegem că unii dintre tinerii de ieri, care visau să devină mari scriitori şi care au avut de înfruntat prigoana şi cenzura comunistă, au ajuns astăzi pe cai mari, un fel de burghezie literară. „Dintre cei cunoscuţi mie, să rămân la exemplul Moldovei, «poeţii cu funcţii de conducere» au maşini de mii de euro şi case de lux (unii, vile cu etaj «pe pământ»), de la Cassian Maria Spiridon (redactor-şef al revistelor Convorbiri literare şi Poezia şi al Editurii Timpul) la Valeriu Stancu (fost redactor-şef al revistei Cronica şi director al editurii cu acelaşi nume, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi).

Sau Adrian Alui Gheorghe (director al Direcţiei de cultură Neamţ, redactor-şef al revistei Antiteze şi patronul Editurii Conta). E meritul lor, trebuie lăudaţi pentru abilităţile economico-financiare. Dar avem şi poeţi miliardari (în lei vechi), «oameni de afaceri» prosperi, de la Radu Florescu din Piatra Neamţ, la Adi Cristi, Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite la Iaşi, sau Constantin Ştefănescu din Focşani, nu?

Sunt «pe cai mari» şi Liviu Antonesei (şef de gazete şi de editură, universitar, plus angajamente în audio-vizual, fost lider de consiliu judeţean) sau Nichita Danilov (venit de la ambasadă, şef şi el azi de instituţie de stat şi de revistă a uneia dintre minorităţi), la Iaşi.

E valabil şi în celelalte provincii româneşti (inclusiv în Basarabia), poeţii «descurcăreţi» (în sens bun) ai României postcomuniste au cariere de succes, sunt patroni cu acţiuni şi conturi de invidiat la bancă (de la Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, la Piteşti, poate unul dintre cei mai bogaţi poeţi, şi Ion Vădan, directorul Editurii Dacia, cu afaceri înfloritoare, la Alexandru Muşina, directorul Editurii Aula, la Braşov, universitar şi Ion Bogdan Lefter, poet apreciat cândva, azi director al revistei Altitudini, ieri al Observatorului cultural, la Bucureşti, sau Gabriel Chifu, redactor-şef al revistei Ramuri, secretar la USR, «în familie cu un om de afaceri», sau Eugen Suciu, patron de restaurante, sau ambasadoarele Elena Ştefoi şi Grette Tartler, plus „directoarea de la Externe” (sau ce o mai fi azi) Daniela Crăsnaru, sau Magda Cârneci, şefa ICR Paris, sau Doina Uricariu, patroană în SUA-România a Editurii DU Styl şi Universalia).

Nu-i mai pun la socoteală pe răsfăţaţii sorţii Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici (cu pretenţii de poet), sau mai nou «caţavencul» din fruntea Cotidianului Ioan T. Morar, mercenar de modă nouă, de o rară agresivitate mediatică… Plus Florin Iaru. Sau Horia Bădescu, «care stă mai mult în străinătate» (fost angajat la Externe). Sau Corneliu Antoniu la Galaţi, întors din Belgia, «scăpătat, azi».

Îl las la o parte pe «milionarul în euro» Mircea Dinescu, «îmbogăţit de Revoluţie, mare combinator», cu un simţ al banului ieşit din comun. Lista poeţilor care n-au de ce să se plângă «din punct de vedere material» e lungită de cei ce fac parte din consilii de administraţie ale unor instituţii naţionale bogate (de genul lui Bogdan Ghiu) sau al celor care primesc, pe lângă «indemnizaţia de merit» de la USR-Academie, şi salarii de invidiat la catedre universitare sau au funcţii de conducere sau sunt patroni sau sunt colaboratori externi la ziare sau sunt moştenitorii unor averi frumoase. Bravo lor!

Sau poeţii Dorin Tudoran, Nina Cassian şi Andrei Codrescu, în SUA, şi Dinu Flămând, George Astaloş, Ioana Crăciunescu (cât de cât) sau Matei Vişniec în Franţa, Gabriela Melinescu în Suedia, Al. Lungu în Germania (nici nu ştiu dacă mai au cetăţenie română) – sunt personalităţi oficiale aristocrate în ţările de adopţie. Sau cei întorşi cu bani-grămadă din străinătate, de la Petru Romoşan la Ilie Constantin (cu pensie incredibilă franţuzească) sau Emil Hurezeanu. Să mai fac aici caz de parlamentarii Ovidiu Genaru şi Adrian Păunescu, sau Leonida Lari şi Grigore Vieru?

«Posibilităţi» materiale (cu maşini mici şi rezervări de vacanţă în străinătate) au şi Marin Mincu (director al Editurii Pontica şi redactor-şef al revistei Paradigma, universitar) sau Ioan Vieru, redactor-şef al revistei Contrapunct… N-are rost să mai insist pe aceste exemple fericite de poeţi «înstăriţi», care nu se tem de ziua de mâine. Sigur, în nici un caz nu trebuie «generalizat».

Nu mai spun că dintre aceşti poeţi «cu bani mulţi» se recrutează noile familii postcomuniste cu pretenţii, cu urmaşi de vis… Scăzându-i pe aceşti poeţi cu stea în frunte, cu un destin mai fast (mai norocos), ce rămâne? Rămâne o masă de «poeţi umiliţi de soartă», a celor ce trăiesc de azi pe mâine, dintr-un salariu amărât, dacă îl au şi pe acela, sau din expediente (din veniturile părinţilor sau ale soţiei, în cel mai bun caz, din economii mai vechi, colaborări, închirieri, câştiguri întâmplătoare sau din mici moşteniri revalorificate, servicii sau credite), sau dintr-o pensie.” (p. 63-64, s. n.).

Fireşte, unii dintre scriitorii îmbogăţiţi „«se dau loviţi», îşi ascund bogăţia şi sunt speriaţi că nu mai încap în pielea «scriitorilor români săraci în majoritate» (…). Nu e greu de înţeles că prozatorii şi dramaturgii sunt şi mai descurcăreţi decât poeţii, au conturi meritorii în bănci, coboară şi ei din maşini mici de lux şi au vilă la munte sau la mare, au afaceri şi funcţii publice-cheie… Că scriitorimea română în general o duce prost, dar… «în particular o duc destui bine»”. (p. 108).

Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”…

În general, LIS se dedică discutării destinului pe care îl are literatura română în ţară. Şi am văzut cât de corupt ne spune poetul că este sistemul cultural de putere şi cel critic, care promovează îndeosebi literatura puterii şi a favoriţilor ei. „Literatura română originală a fost deservită de jocurile inferioare ale criticii. (…). Încă se dictează în afara valorii cărţilor pe care le scrii, şi premiile literare se dau pe autori «bine orientaţi, prietenii ştim noi cui», nu pe cărţi.” (p. 124). Nu altfel este văzută promovarea literaturii române originale pe piaţa de carte străină: „În privinţa prestigiului literar, să o lăsăm mai moale, după 150 de ani de literatură cultă scrisă în limba română n-am reuşit să contăm cu ceva în literatura universală…” (p. 119). Fireşte, există nume care în România, „la centru” au succes. Dar „în plan internaţional ele nu înseamnă nimic” (p. 124). Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru: „E clar că scriitorul român de azi nu va mai avea posteritate şi că se va alege praful de istoria literaturii române încetul cu încetul (…). Vor rezista numai personalităţile mediatizate, scriitorii de succes (literatura e o afacere, ca orice altă afacere) – care nu asigură automat o continuare a valorii estetice, singura valabilă pentru a impune opere perene până acum.” (p. 152). Mai bine de jumătate din scriitorii invitaţi la Salonul cărţii de la Paris din acest an, 2013, sunt din preajma puterii, unii dintre ei aproape necunoscuţi.

VI. Liviu Ioan Stoiciu, o conştiinţă literară

După această lungă expunere, poate că ar fi bine să spunem că L.I. Stoiciu este un scriitor foarte cunoscut, prin cărţile şi publicistica sa. El semnează 14 volume de poezie, 5 romane, două jurnale, un volum de teatru. Este prezent în 19 antologii şi volume colective, colaborează la mai toate revistele literare şi adună câteva sute de cronici la propriile cărţi, câteva dintre ele scrise de critici autentici. L.I. Stoiciu este cuprins în 22 de dicţionare şi în patru manuale de liceu. Lui i s-au acordat 10 premii ale USR şi încă alte 13 la diverse festivaluri naţionale. El a fost trimis după Revoluţie pe bani „culturali” la opt manifestări literare în străinătate, iar în anul 2004 i s-a acordat una dintre cele mai înalte distincţii profesionale – Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A, „Literatură”, deşi deţinătorul Ordinului nu are niciun drept de pe urma acestuia, în afara unui loc de veci… La începutul anului 2013 Stoiciu a primit pentru noul său volum Substanţe interzise „Premiul Cartea de Poezie a anului”, acordat de Ministerul Culturii, de sub proaspăta guvernare Ponta. Ai avea motive să spui că Stoiciu este nedreptăţit în plan cultural-literar?

Am dat atenţie în cele de mai sus modului în care poetul „substanţelor interzise” vede viaţa literară, ca scriitor care face parte chiar din sistemul ei de putere, pentru că Stoiciu este (după cum am mai spus) unul dintre cei 11 membrii ai Colegiului Director al USR. Stoiciu ştie să puncteze atât meritele instituţiei pe care o slujeşte – îndulcirea stării materiale a scriitorului, prin jumătatea de pensie acordată/înlesnită de Uniune – cât şi lipsa de merite a acesteia: „Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor muritori de rând, ci ale celor ce o stăpânesc” (p. 152).

VII. Repercusiuni

Atitudinea absolut incomodă a lui LIS nu rămâne fără consecinţe pentru acesta. „(…) Am fost demis, cu un tam-tam public nedemn, de noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor (US), Nicolae Manolescu, din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei Viaţa Românească, fiindcă mi-am făcut datoria să-l public pe marele scriitor-disident Paul Goma cu pagini de jurnal literar, fie el şi jurnal incomod (în care-i ataca pe scriitorii români laşi, care s-au dovedit şi lipsiţi de clarviziune, «falşi rezistenţi prin cultură» în regimul comunist, în frunte cu Nicolae Manolescu; elita scriitoricească s-a dovedit colaboraţionistă cu dictatura), inventându-se o iresponsabilă etichetare de antisemitism la adresa lui.” (p. 121). Incidentul din anul 2005 este însă remediat. Mai nou, în aprilie 2013, Luminiţa Marcu, îl reclamă pe LIS la Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pentru că Ion Spânu citează într-un articol nefavorabil lui Manolescu următorul fragment de pe blogul poetului: „Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată «revista tinerilor», pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie).

O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare; (…). Ce e interesant e că revista asta a tinerilor nu promova «douămiismul», ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan.” (Revista Argeş nr. 5/mai 2013).

Liviu Ioan Stoiciu este reclamat de Luminiţa Marcu pentru discriminare… Altfel, LIS este considerat de către mulţi scriitori una dintre conştiinţele literare cele mai puternice şi active de la Revoluţie şi până astăzi. El vorbeşte când majoritatea condeielor preferă să tacă.

Cineva îmi spunea că 20 de scriitori care ar avea atitudinea lui LIS ar schimba în bine viaţa literară românească. Dar unde să găseşti atâţia scriitori verticali? Omerta! Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu… Iată motivul pentru care semnez cu un pseudonim.

S. Cristescu

 

Materialul poate fi citit în totalitate accesând: http://www.cotidianul.ro/us-nu-mai-reprezinta-scriitorii-muritori-de-rand-ci-pe-cei-care-o-conduc-215690/

Citește și