Destin confiscat de istorie

150

Ne-am obișnuit să definim un popor funcţie de mentalitatea colectivă a acestuia, care îşi recuperează trecutul şi îşi valorifică prezentul în perspectiva unui viitor salvator. Pe această bază, „proiecţiile asupra viitorului naţional, indiferent de nuanţele ideologice, au tins să justifice deciziile politice, să disciplineze acţiunea naţională, deci să orienteze comportamentele colective”…

Dacă ne întoarcem la începuturile istorice, vom observa că pe pământul actual românesc s-au perindat goţii, hunii, slavii, romanii, turcii şi alte naţii, care de fiecare dată şi-au lăsat ADN-urile pe plaiurile noastre, contribuind astfel la formarea unui popor român cu o mentalitate colectivă de-a dreptul uimitoare şi profund incorectă. Dacii, ca popor de sine stătător, supus atâtor lupte de ocupaţie, au încercat cu vitejie să-şi apere pământul. Au luptat şi au murit ca nişte bravi eroi pentru ţara lor. În urma războaielor purtate de-a lungul a sute de ani s-au propăşit pe plaiuri mioritice suficiente elemente migratoare ce au contribuit la formarea mentalului colectiv.

Astfel că dacii, pentru a trăi într-o oarecare armonie cu naţiile cotropitoare, au început să preia treptat din comportamentul barbarilor pentru că numai aşa puteau supravieţui. Din acest motiv, normele sociale ale acelor vremi i-au învăţat că hoţia le asigură existenţa, că laşitatea îi scapă deseori din necazuri, că umilinţa şi supuşenia ajută în diverse situaţii, că pentru o coajă de pâine acceptă sclavia, însă primordial este să rămână în viaţă! Nu în ce mod ci, VIU!

Tot din istorie cunoaştem că poporul nostru a fost mereu stăpânit de o sete nemărginită în a-şi trăda, vinde şi omorî conducătorii. S-a întâmplat cu Decebal, cu Mihai Viteazul, cu Vlad Ţepeş, cu Brâncovenii, şi mai nou cu Ceauşeştii. Mentalitatea colectivă clădită pe asemenea gene reprezintă răspunsul la întrebarea: „De ce românul suportă atâtea nelegiuri?”

Identitatea românului particular se integrează în mentalitatea colectivă care vine cu un bagaj de ideologii istorice – un fel de simbioză între mentalităţile popoarelor migratoare şi daci, adică un feed-back al trecutului nostru dureros considerate a fi normale, iar idealurile actuale nu rămân altceva decât nişte concepte teoretice imposibil de atins sau aplicat atâta vreme cât majoritarul decide acţiunile viitoare, deciziile politice, viitorul nostru ca stat democrat.

Tot la români întâlnim proverbe care definesc mentalitatea colectivă altfel cum am caracterizat-o mai sus: „Să moară capra vecinului!” sau „Capul plecat, sabia nu-l taie!” Numai din aceste două expresii este suficient să înţelegem modul în care poporul nostru s-a autodefinit de-a lungul timpului. NU avem mentalitate de învingător, nu ştim ce înseamnă verticalitatea, nu ne cunoaştem drepturile, nu ne revoltăm când suntem înrobiţi şi umiliţi. Ne mulţumim că suntem vii, la fel cum se mulţumeau şi strămoşii noştri!

Am rămas un popor de primitivi a cărui singură satisfacţie e viaţa, indiferent în ce mod trăită; refractari, duri la reforme pozitive, bolnavi de ură, învrăjbire şi disoluţie, capabili de a vorbi mult şi de a face foarte puţin; lipsit de aspiraţii, manipulaţi, clemenţi la toate relele politicului, avizi de bârfă şi răzbunare, însă pentru popor ca întreg, suntem incapabili de a face ceva benefic chiar dacă am avut şansa de a ne naşte într-o ţară minunată şi bogată, chiar dacă am avut sclipirea finalului de an 1989 când ne-am înlăturat dictatura.

Eroziunea morală a ajuns la asemenea cote, încât nu mai facem distincţie între ceea ce e moral şi imoral, între ceea ce e drept şi nedrept, între ce e cinste şi necinste, pentru că de fiecare dată găsim o scuză raportându-ne la condiţiile impuse pentru a fi viu sau mort! Şi atunci, senini şi oarecum compasionali, admitem toate atrocităţile din jur săvârşite de unul, de altul, de clasa politică, de justiţie. Pentru că numai aşa, făcând compromisuri, încă mai avem dreptul de a respira!

E adevărat că printre noi există şi excepţii, dar acestea sunt atât de puţine încât nu vor fi capabile niciodată să schimbe cursul evenimentelor. În primul rând pentru că nu se implică, în al doilea rând pentru că sunt eliminaţi din vârfuri, în al treilea rând pentru că sunt conştienţi că se află în minoritate şi imposibilitate de a schimba o mentalitate colectivă într-o zi, într-o lună, într-un an sau în zece. Ori, pe noi, ca mentalitate colectivă ne defineşte cu totul altceva decât ceea ce altora – minoritarilor -, li se pare a fi normalul!

Mentalitatea colectivă e îmbibată de tradiţionalism istoric şi se caracterizează printr-un tip de auto-suficienţă împinsă adeseori până la aroganţă, ignoranţă şi discriminare faţă de concepţiile novatoare. Dacă în lumea occidentală e tolerată orice „credinţă”, în lumea ortodoxă românească, spre exemplu, cea tolerată e „necredinţa”. Simţul, gustul şi mentalitatea majorităţii fac legea în materie de „normalitate”. În sistemele de tip dictatorial, fie ele sociale sau religioase, cea mai gravă consecinţă morală constă în faptul că se confundă „normalitatea” cu adevărul.

Legea drepturilor omului este în plan axiologic un ideal al lumii contemporane. Aşa se explică de ce societăţile tradiţionale fac parte din lumea a doua şi a treia. Pentru că sunt împotmolite într-un trecut fosilizat, secătuit, într-o ideologie care nu mai corespunde nivelului actual de evoluţie a conştiinţei omeneşti. Odată cu lumea pe care o construim evoluează şi reperele care ne formează conştiinţa. Suntem produse sociale într-o mai mare măsură decât suntem dispuşi să o recunoaştem.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
Scriitor și jurnalist investigații, membru CCNMA, Director Editorial – Occidentul Românesc