Dan Caragea: Despre greșelile noastre și ale greșiților noștri (XI)

Fie-mi îngăduit, „la aniversară”, să transcriu o Rugăciune a unui scriitor pe care l-am cunoscut cu puține zile în urmă și care are harul să zâmbească în toate chipurile posibile, jucându-se nespus de viu cu cuvintele:

„Și ne dăruiește nouă, Doamne, cu inima nedormită și trează să petrecem toată noaptea vieții acesteia priveghind și cuvântând la lucrarea poruncilor Tale negrăite.

Pentru ce, Doamne, stai departe de noi?

Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz?

Cel ce face nedreptatea, pe sine se binecuvântează.

Dar face pe altul să sufere!

Cu limba noastră ne vom mări, cu cuvintele cercăm să înțelegem, cu ele ne rugăm.

Ce bine ar fi dacă ura noastră ar rămâne înaintea înveșmântării ei în cuvinte!

Cuvântul artistului, al celui care propovăduiește ar trebui să fie curat, argint lămurit de foc, curățat de șapte ori de pământ și de tot ce-i întunecă strălucirea.

În sufletul omului se ascunde gândul. În gând omul nefericit încearcă să-și ascundă durerea, care durere zace acolo zi și noapte. Durerea cea mai mare este aceea că nu întotdeauna ne putem face înțeleși, că nu-i înțelegem pe ceilalți…

Ce ar fi să o scoatem la lumină? S-o lăsăm vântului s-o bată, soarelui s-o ardă, ploii s-o curețe, frigului s-o congeleze, zăpezii să-i facă flori de gheață, apoi să o ducem sub fum de lumânare, pe care să picure ceara iertării și toleranței.

De ce, Doamne, omul simte tot timpul dorința de a vicleni prin cuvinte?

Nu ca să facă rău, nu să ocărască, ci din plăcerea de a mângâia cuvintele într-o țesătură de idei neașteptată, aruncată pe hârtie…

De ce mă simt adesea pom neroditor și mă tem că va sosi vremea tăierii, dar nu mă sperii, nu țip, nu plâng, dimpotrivă, caut să înțeleg mersul lucrurilor, să înțeleg că sunt aproape de capăt, să-l accept ca pe un dat?…

Dă-mi, Doamne, inimă curată, minte trează, cunoștință nerătăcită spre câștigarea și încredințarea adevărului!” (pp. 12-13)

Cartea semnată de domnul Constantin T. Ciubotaru, din care am extras acest poem despre cuvinte, se numește „Delicatețuri contemporane” (Editura Singur, 2013) și a fost lansată pe 25 februarie, la Librăria Cărturești (Verona) din București. Mă aflam, așadar, în cafeneaua de la subsol, preocupat cu vernisajul expoziției semnate de pictorul Constantin Popa (cel care, coincidență!, a semnat și desenul de pe copertă), când m-am pomenit cu mai sus numitul autor așezându-se jovial lângă mine și oferindu-mi ultima sa carte cu un autograf. Nu am știut atunci, deși mai citisem pagini semnate de domnul Ciubotaru, în spaniolă însă (sic!), în urmă cu vreo doi ani, dintr-o carte tradusă și publicată de Niram Art, la Madrid, că, o dată ajuns acasă, zgribulit și ostenit, mă voi desfăta, la ceaiul de după cina frugală, cu năstrușnicele delicatețe literare ale acestui scriitor bucovinean. Pentru cei ce au sensibilități lingvistice, cu siguranță că pomenitul autor le va întipări pe chip un zâmbet larg, cu miros belaliu de primăvară, dacă se vor încredința lecturii cărții sale. Sunt pagini vioaie, scrise cu umor și vertij calamburesc, când mai dulci, când mai amare, când mai răsuflate, când mai inspirate, dar pline de păcătoșenii neaoșe, de ifose și bârfe balcanice, așa cum ne stă bine nouă românilor…

Deși această rubrică lunară este dedicată exclusiv limbii, să nu credeți că mi-am uitat promisiunea, dar nu am putut să nu consemnez o apariție editorială atât de sățioasă, sau să pierd prilejul de a-l omagia și eu pe preaveselul nostru scriitor, din a cărui carte putem extrage, fără tăgadă, un mic dicționar de aiurisme și de o sumedenie de invenții dibace.

Iată de ce simt nevoia, spre convingerea publicului, să mai citez un fragment, în încheiere:

„Rețeta e mai lungă. Ziua e, pentru mine prea scurtă, de aceea rareori eu frec planta asta ca să fac ceai. Ați brodit vreodată pe marginea sintagmei „frec menta”? Știați că ea, planta, se poate freca la nivelul… stilistico-afectiv, utilizând numai cuvinte care să poată reda anume stări sufletești?! Că acest fenomen încă nestudiat de numește frecangeală?

A freca, senzație tactilă, se oprește la nivelul epidermo-vegetal. V-ați gândit ce fantastic evantai de comentarii poate naște sufixul „-geală”? Iată ce am eu în depozitul mental: amă-geală, boșoro-geală, cotono-geală sau frecan-geala de care vorbim! Mă tem să merg mai departe cu „-eală”, foarte prolix, de la: abur-eală, buș-eală, cufur-eală. Oare de ce ne jenăm de cuvinte? Că eu mă gândeam la fenomenul acesta întâlnit sub latura lui lexicală. Nu-i așa că totu-i o mare bulibăș-eală? Cu nenumărate dedesubturi ascunse, nu?” *(p. 35)

N.B. Rugămintea mea cea din urmă este de a citi doar sub latură literară lingvistica domnului Constantin T. Ciubotaru, altfel, după cum ne-o spune el însuși, am avea de-a face cu o enormă „bulibășeală”.

Dan Caragea

 

 

 

 

Citește și