Despre greșelile noastre și ale greșiților noștri (X)

„crenvurst”

Mărturisesc că acest cuvânt se poate auzi în nenumărate feluri și, cum găsim astfel de produse și prin carmangeriile din Spania, m-am gândit să-l așez în fruntea articolului de astăzi. Mi-aș fi dorit să vă deschid apetitul lingvistic, deși, să recunoaștem, românii nu pronunță deloc cum se cuvine cuvântul „crenvurst”.

Să ne lămurim așadar, plecând de la etimologie. În germană, „Wurst” este un substantiv feminin și înseamnă „cârnat”. Diminutivul lui este „Würstchen”, care înseamnă „cârnăciori” sau, cum spun spaniolii, „salchicha”. Sunt foarte cunoscuți „Frankfurter Würstchen”, cei folosiți la prepararea „hot dog-ului” și pe care îi mâncăm și noi, de obicei cu muștar, sau „Wiener Würstchen”, adică cei de tip vienez. În română a intrat însă termenul „Krenwürstchen” (deși ceea ce avem noi în farfurie este un „Frankfurter Würstchen”!) de care vorbitorii nativi de germană nu prea au habar, pentru că, deși înțeleg formal termenul, ei nu spun așa. „Kren” este un regionalism folosit și prin Austria pentru „hrean” (literar, în germană, la „hrean” se spune „Meerrettich”), așa că ne putem duce cu gândul la o varietate preparată de „Würstchen” cu hrean sau, mai degrabă, care se mănâncă cu hrean. Cuvântul nu putea intra în română decât prin filieră austriacă. DEX-ul (1998) ne dă o definiție destul de lămuritoare, dar istorică: Produs alimentar în formă de cârnăcior, obținut din carne de vită și slănină tocate fin, introduse în intestine de oaie sau în material plastic și adesea prinse în pereche, pentru că în zilele noastre nu prea mai știm cum sunt făcuți. Și apoi, noi cerem: „crenvurști de porc, de pui…”, în nici un caz „de vacă”.

Pronunția corectă ar fi: „crenvurst, crenvurști”, prin reapropiere de „Wurst” la singular, așa cu recomandă DOOM-ul din 2005, și unde nu mi se pare o greșeală tipografică, întrucât cuvântul românesc sună mai îndepărtat de „Würstchen”, de unde am fi păstrat mai curând conceptul. Deocamdată, nu ne putem răzvrăti împotriva formei tradiționale: „crenvurșt”, care trebuie admisă cum e și firesc.

Ne dau însă dureri da cap, la fel de mari ca și incertitudinile din care sunt făcute aceste produse, pronunțiile greșite însă des auzite: „cremvurști”, „cremvuși”, „crenvuși”, „crenviurști” (la persoanele în vârstă știutoare de ceva germană) și multe altele.

Dacă pronunția va rămâne multă vreme oscilantă, căci școala nu se ocupă cu explicarea vorbelor, socotesc că pentru a se împăca măcar gastronomia cu etimologia ar trebui să mâncăm crenvurștii numai cu muștar de Dijon (care conține hrean).

„delincvent”

Deși dicționarele noastre insistă, pe baza etimologiei latinești, întărită prin franceză, asupra formei „delincvent”, „delincvență”, doar DEX-ul admite și varianta fără -n- , „delicvent”, „delicvență”, așa cum se aude tot mai des. Problema o pune aici grupul consonantic -ncv-, care nu este frecvent nici ușor de pronunțat, deși „perechea” „lingvist”, „lingvistică” nu pare a pune atâtea probleme. Cu toate acestea, am auzit deseori „linvist” și, mai ales, „linvistică”, cu g practic mut. Trebuie să admitem că, în evoluția limbilor neolatine, grupurile consonantice dificile s-au redus, ceea ce face din formele „delicvent” și „delicvență” forme corecte de vreme ce nici corectorul ortografic automat nu le mai semnalează. În ciuda însă a facilității și opiniei DEX-ului, încă singulară, să nu ne pripim, mai ales acum când biata țară s-a umplut de delincvenți.

„în flagrant delict”

Comite lumea tot felul de delicte, dar a fi prins „ în flagrant delict”, însemnă că delictul tău nu este mai mare sau mai scandalos, ci doar că ai fost surprins „în momentul comiterii faptei”. Trebuie să mai spunem că aceasta contravine legii penale. Cum s-au înmulțit cazurile în care soțiile sau iubitele își surprind soții sau iubiții cu altele sau cu alții chiar în patul matrimonial, din tot felul de pricini, oamenii pomenesc des de acest delict, mai ales la emisiunile tabloid, numai că spun că și-au surprins perechea „în flagrant”. Așadar, „în flagrant” a început să însemne la noi „în timpul comiterii faptei”. Cred că acest fenomen se datorează semantismului lui „flagrant”: „evident, izbitor, incontestabil”, după DN din 1986. Cu alte cuvinte, unor vorbitori li s-a părut mult mai „grav” adjectivul „flagrant” decât substantivul „delict”.În latina medievală se spunea „in flagrante delicto”, francezii spun „en flagrant délit”, de unde am preluat și noi expresia. Este interesant de arătat că italienii rețin în limbajul juridic „flagranza”, portughezii „flagrante”, iar spaniolii vorbesc de „delito flagrante”. Am pomenit de toate astea pentru că expresia românească „în flagrant” nu este atât de eronată, după cum se poate vedea comparativ, nici atât de departe de amantlâcuri, după cum spun englezii: „In flagrante delicto is a Latin phrase referring to someone being caught during the act of a crime or sexual act”. Altfel spus, românii, deși nu sunt scrupuloși cu terminologia juridică, sunt cum nu se poate mai iscusiți când vorbesc de bunele comportamente. Ca să nu mai pomenim de picanterii.

„escroc”

„Escroc”, escrocherie”, deși familiare, sunt pronunțate foarte des „excroc” și „excrocherie”. Ambele ne vin din franceză, „escrocul” fiind un „pungaș, un coțcar, un șarlatan”. Urechea românului a crezut că e o greșeală, ca și cum am fi zis „esterior”, „estemporal” în loc de „exterior” și „extemporal”, așa că a „corectat” pronunția după mai frecventul ex-. De câte ori aud pronunția hipercorectă, îmi vine să spun: „Ex-croc este un fost croc!”, iar „crocul”, de care doar Dicționarul de sinonime a auzit, este, scrie el, o cobilă. Eu cred (zic și eu în glumă) că „crocii” sunt delincvenții de azi, iar „excrocii” „pungașii de altădată”, de pe vremea când le făceam pe toate mai bine, mai cu minte și mai cu frica lui Dumnezeu.

Dan Caragea – Critic literar/Portugalia

 

 

Citește și