Despre greșelile noastre și ale greșiților noștri (I)

Ca și în chestiuni de viață, nu am cunoscut până acum vreo persoană care, lingvistic, să nu comită greșeli. Este omenește și de înțeles. Greșelile de limbă sunt felurite și apar atât în vorbire, cât și în scris. Pronunțările sau înțelesurile greșite stau la baza evoluției cuvintelor, de care se ocupă, în plan istoric, etimologia și semantica. De greșelile de pronunție, în sincronie, se ocupă ortoepia, de greșelile în scriere se ocupă ortografia, gramatica tratează greșelile de flexiune și construcțiile deficitare ale enunțurilor, punctuația ne îndrumă spre folosirea corectă a semnelor convenționale, semantica ne ajută în deprinderea sensurilor, iar stilistica în alcătuirea armonioasă a discursului. Firește, n-ar trebui omisă nici retorica, din care stilistica își trage în bună parte seva.
Cum abordările prea ordonate nu fac casă bună cu jurnalismul și cum rubrica aceasta nu vrea să încrunte pe nimeni, voi încerca să-i fac pe plac cititorului, sărind de la una la alta, așa cum îmi spune inima și pe cât mă pricep și eu să însăilez ideile.
Am stabilit tematica acestei noi serii de articole de Paști. Un bun prilej de a analiza acest cuvânt cu rezonanțe profunde în sufletul nostru. Față de alte limbi, românul oscilează între Paști și Paște. DEX-ul recomandă forma Paști:
PÁȘTI s. m. 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar de evrei în amintirea ieșirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. ◊ Expr. Nu e în toate zilele Paști sau o dată pe an e Paști = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Paști sau din joi în Paști, din Paști în Crăciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Paștile cailor (sau calului) = niciodată. 2. Pâine sfințită, care se împarte la biserică în ziua de Paști (1); pască. [Var.: Páște s. n.] – Lat. pascha, -ae.
Cuvântul a pătruns la noi odată cu creștinismul. La origine era o formă de plural: paschae. Pentru francezi, numele sărbătorii este și azi la plural: Pâques. Forma românească vine, așadar, din latinescul bisericesc paschae (pluralul lui pascha), care provine din grecescul pasha (Πάσχα), iar acesta din ebraică: pesah (פֶּסַח‎). Românescul pască se explică însă de la forma de singular. În limbile iberice se presupune un intermediar: lat. popular *pascua, așa cum se vede în port. Páscoa, sp. Pascua.
Prin urmare, în limba noastră, Paști este un substantiv masculin singular, în timp ce forma Paște este neutru, după DEX, iar pâinea sfințită numită paște sau paști este, după DOOM (2005), un substantiv feminin plural.
Forma Paște are însă o circulație semnificativă. Duiliu Zamfirescu are o poezie Flori de Paște, I. L. Caragiale scrie O făclie de Paște, Dimitrie Papazoglu preferă aceeași formă în Istoria fondărei orașului București („Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toți asupriții, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei și punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici și la haine pentru săraci, de Paște și de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca niște ateliere de fabrică.”). Și lingvistul Al. Graur preferă grafia Paște (în Tempo, 6.IV.1939).
O listă la fel de consistentă s-ar putea întocmi și pentru Paști: Ion Creangă (La biserică mergi din Paști în Paști. Așa cauți tu de suflet?, în Amintiri din copilărie), I. L. Caragiale („Parcă ar fi tot nou și iar nou; și când colo! tot aia și iar aia; din Paști până’n Crăciun și din Crăciun până’n Paști…”, în Diplomație subțire), George Coșbuc (poezia La Paști) și mulți alții.
Deși în variație liberă în limbă, ar fi de preferat să urmăm DEX-ul, dar și biserica, care alege forma Paști, după cum reiese atât din Biblie, cât și din Dicționarul religios, publicat în 1994:
Paști subst. 1. S. m. Cea mai mare sărbătoare religioasă, celebrată de creștini în amintirea învierii lui Iisus Hristos; (reg.) păscuță; (la mozaici) sărbătoare pe care evreii o celebrează între 15 și 22 ale lunii Nisan (aprox. aprilie), în amintirea ieșirii lor din Egipt sub conducerea lui Moise; sărbătoarea azimelor (pesach). 2. Subst. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paști. 3. S. f. (reg.) Pască (1). 4. S. f. (în forma pască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform unui anumit ritual, la sărbătorirea zilei de Paști; p. ext. (sens curent) preparat alimentar tradițional din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare în locul pâinii; azimă; pască (2). [Var.: Páște, subst.; páscă, (înv.) páshă s. f.] – Din lat. pascha, -ae; (‹ gr. pasha)
Interesant este că în unele limbi germanice apare evocarea unui zeități nordice a fertilității, Eostre. Astfel, germanii spun Ostern (substantiv neutru), iar englezii Easter. Forme curioase, pentru sensibilitatea romanică, se mai întâlnesc în estonă (Ülestõusmispühad), letonă (Lieldienas), lituaniană (Velykos), sau maghiară (Húsvét).
Până la viitoarea întâlnire, vă spun, cu bucurie: Hristos a înviat!

Dan Caragea – Critic literar/Portugalia

Citește și