Deosebit de … altfel

O secvenţă întâlnită cândva într-un rebus mă preocupă şi refuză să-mi părăsească mintea. Simplă doar la prima vedere, definiţia din trei cuvinte: „deosebit de bine” îşi găsea acolo o rezolvare neaşteptată: dezlegarea corectă era „rău”. Logic, pentru că „răul” se deosebeşte complet de „bine”.
Dar atentie, nu tot ce e „altfel” e şi „rău”! Paralela aceasta mentală câştigă mereu în actualitate, ori de câte ori observ în jurul meu alte comportamente decât cele încetăţenite pe la noi. Raţionamentul meu spontan tinde să-i claseze pe ceilalţi la capitolul „diferiţi”, „altfel decât mine” sau – de ce nu? – „deosebiţi de noi”. Cu siguranţă că noi, la rândul nostru, suntem pentru ei nişte oameni deosebiţi, ciudaţi, rara avis. Ducând sofismul la extrem, deosebirile care ne individualizează sunt o caracteristică într-atât de răspândită, încât putem afirma, fără teama de a greşi, că avem cu toţii acelaşi numitor comun: suntem fiecare de-alt-fel. Pentru noi, românii, popor adaptabil la tot şi la toate, prin însăşi esenţa fiinţei noastre, condamnarea asta „destinică” la diversitate sună aproape tragic. Iată că, din această dilemă, nicicum nu putem scăpa. Suntem, toţi, diverşi. Trăiască unitatea în diversitate!
Un exemplu banal: conduita la volan. Noi, şoferii, trecem prin etapa învăţării. Şi chiar credem că ne însuşim acelaşi bagaj de cunoştinţe ca şi francezii, italienii, nemţii, sau americanii. În mare, aşa şi este, dacă n-ar fi diferenţele de interpretare. Când instructorul spune că trebuie să păstrezi distanţa regulamentară, îl crezi, dar nu-ţi baţi capul cu regula asta după ce ai luat carnetul. Ei bine, elveţienii şi francezii o fac! Sau, bineînţeles că ştim cu toţii că, teoretic, ţi se poate lua carnetul dacă eşti prins circulând în stare de ebrietate, chiar şi cu bicicleta. Dar cunoaşteţi pe cineva care a fost amendat din cauza asta? Eu da. Ce-i drept, în Germania. Culmea e că inculpatul era el însuşi poliţist!
Cu toţii deprindem aceleaşi reguli, general valabile. Cam la fel ca în viaţă – cel puţin, aşa ne place să credem. În ciuda impresiei că aplicăm legile la unison, cele mai aprige divergenţe de opinie se iscă pe marginea şoselelor, după vreun incident în care fiecare are impresia că el are dreptate. Cine-ar fi crezut că banalele formulări de prin manuale, scrise pe înţelesul tuturor, pot avea interpretări atât de diferite? Nu e nevoie de un accident pentru a sesiza că, în Germania, restricţiile de viteză se interpretează cu marja de cel puţin zece kilometri la oră. În sus! Nu se cade, acolo, să te menţii sub limita maximă de viteză; legea nescrisă pretinde să rulezi în aşa fel încât să nu încurci circulaţia, adică suveran şi grăbit, fără mocăieli, că doar avem toţi un ţel şi o treabă, altfel nu ne-am afla pe stradă, ci acasă, la televizor.
Indicatorul de viteză din maşină arată, de regulă, trei kilometri mai puţin decât realitatea, iar radarul are, de asemenea, o toleranţă de trei-patru kilometri. La zece kilometri depăşiţi, e mai scumpă hârtia timbrată decât contravaloarea amenzii, deci nu se taxează. Trebuie să fii neamţ ca să ştii asta.
Cu totul altfel se petrec lucrurile în Spania, unde străzile sunt aşa de strâmte, de încap doar două maşini una lângă alta. Dacă ai ghinionul să nimereşti pe singura bandă liberă, în spatele unui şofer cu chef de vorbă, se cade să aştepţi până îşi pune în temă, cu câteva detalii din viaţa privată, amicii de pe trotuar. Faptul că împiedică circulaţia nu are aici niciun fel de relevanţă, nici măcar pentru agentul de poliţie, care se amestecă uneori în vorbă, punctând la temele care îl interesează. Numai un turist străin ar avea tupeul să întrerupă atari convorbiri publice şi, oricum, nu l-ar băga nimeni în seamă.
Soţul meu mă somează întruna să „ascult” ce sugerează indicatoarele de pe autostrăzile germane, că or şti ele de ce. E bine să reduci la o sută, în loc de o sută douăzeci, pe anumite porţiuni, dar numai când plouă. E rău să mergi cu doar o sută douăzeci acolo unde e viteză nelimitată. Poţi rula liniştit pe autostradă cu douăzeci de kilometri mai repede decât e permis; amenda va fi în limitele rezonabilului şi nu-ţi face nimeni cazier. E bine însă să caşti ochii pe lângă poduri şi prin şantierele cu drum în lucru, unde autorităţile plasează radare, parcă în duşmănie, din cauza statisticilor care spun că se produc multe accidente la strâmtoare. Eu am bănuiala că fac asta şi ca să bage spaima în şoferii nevinovaţi, cărora între timp li s-a făcut părul măciucă pe banda a doua, lată de numai doi metri, lângă roţile cât casa ale câte unui buldozer condus de un monstru bărbos, ce râde diabolic, îndesând maşina ta lucioasă tot mai aproape de parapet.
În rest, eşti liber să faci ce vrei. Adică nu prea mult. Inutil de menţionat că e plin de şantiere şi de indicatoare, care nu fac altceva decât să-ţi amintească permanent că de fapt nu ai voie să faci mai nimic de capul tău. Că, şi dacă ai voie, nu e corect, din punct de vedere etic, să te grăbeşti, pentru că pui în pericol viaţa altora, de prin maşinile mai puţin deştepte decât a ta, sau poţi deruta un începător, subestima viteza unei motociclete ascunse printre maşini, nimeri peste un şofer vârstnic, care a adormit la volan. Dacă nimic din toate astea nu se aplică, forţează-te să-ţi aminteşti dacă nu cumva ai uitat să închizi gazul acasă, încuind în acelaşi timp pisica în debara!
Toate astea ţi se întâmplă în Germania, unde cineva acolo sus se gândeşte la tine şi nu vrea să păţeşti ceva rău – cineva care nu te scapă din ochi nici când asculţi pe CD-playerul din maşină taragotul lui Dumitru Fărcaş, întrerupându-ţi brutal reveria cu vestea senzaţională de la radio-trafic, că la următoarea intersecţie s-a format un „buşon” de cinsprezece kilometri.
Reacţionezi rapid, tragi de volan, faci dreapta pe loc, coteşti într-o curte şi ieşi pe lângă un tomberon, făcând cu mâna mocofanilor fără navigaţie prin satelit, care au rămas blocaţi în ambuteiajul din urma ta. Ce frumos sună vocea uniformă a dispecerei-navigatoare, când te anunţă: „aţi ajuns la destinaţia dorită”, după ce te-a ghidat pe un traseu numai de ea ştiut, peste curţi şi ferme cu galinacee speriate, tangente la grădini cu terase umbroase, pline de muşterii cu halba în mână, iritaţi la vederea unei maşini taman acolo.
Să mă ierte Dumnezeu, nu vreau să vorbesc cu păcat, ştiu cât de groaznic e să ai în maşină un „copilot” care te pisează întruna să faci cum vrea el. Dar parcă mai dragă mi-e până şi soacră-mea, strigând ca din gură de şarpe „frânăăăMM!”, decât aparatul ăsta cu voce de frigider, care e în stare să mă someze la infinit să fac dreapta, undeva unde nu mai există demult niciun drum practicabil.
Fiindcă tot ne aflăm în anul Caragiale, hai să-l parafrazăm un pic: „Ce atâta grabă, monşer?”. Hai să tragem niţel pe dreapta şi să ne contemplăm un pic mai de la distanţă. Ce rău ni se poate întâmpla dacă nu „curgem cu valul”? Cel mult ne vom face remarcaţi, sărind din schemă. Se va găsi oricând careva-n mulţime, gata să ne arate cu degetul: „Ia te uită, cineva deosebit. De alt fel”.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg – Benissa/Costa Blanca – Spania

Citește și