În miezul vibrant al Valenciei, acolo unde primăvara izbucnește în flăcări ritualice și acorduri de fanfară, unde cerul e desenat cu foc și emoție, își face apariția o siluetă emblematică: fallera. Nu este doar un personaj de sărbătoare, ci o păstrătoare de suflet colectiv, o întrupare vie a memoriei, a rafinamentului și a identității valenciene.
Festivalul Las Fallas, celebrat în fiecare martie cu o explozie de culoare, sunet și pasiune, este unul dintre cele mai spectaculoase evenimente culturale din spațiul iberic. În centrul său, fallera strălucește nu doar prin fastul vestimentației, ci mai ales prin rolul ei esențial de depozitar al tradiției. Ea este, deopotrivă, icoană și martoră a unei culturi ancestrale, perpetuată prin generozitatea gestului și fidelitatea față de originile comune.
Primăvara, întreaga regiune valenciană devine un tablou mișcător: focul dansează peste vechile ziduri, tobele pătrund în piatra străveche a piețelor, iar parfumul florilor de portocal se împletește cu mirosul acru al prafului de pușcă. În această atmosferă incandescentă, la Benicarló, în Provincia Castellón, o copilă pășește cu noblețe pe pavajul istoric al cartierului La Carrasca. Are doar 9 ani și jumătate și poartă numele Alexia Popa Bodescu. Este Fallera Mayor Infantil și, deși atât de tânără, își poartă veșmântul cu o grație care amintește de mari personaje istorice.
Costumul ei, o rochie fallera, nu este o simplă piesă vestimentară. Este o cronică vie, o frescă brodată în fir de aur și argint, o moștenire textilă care povestește, în falduri și dantele, trecutul unei lumi ce a știut să transforme utilul în simbol și cotidianul în ceremonial. Fiecare element – broderia migăloasă, cocurile laterale, mantia de dantelă –, este un omagiu adus rădăcinilor și o făgăduință de continuitate.
Geneza acestei rochii ne poartă în secolul al XVIII-lea, într-o regiune valenciană premodernă, unde femeile poporului purtau rochii largi și corsete inspirate de moda barocă, adaptate însă traiului rural. Țesăturile erau simple, dar purtate cu demnitate. În zilele de sărbătoare, însă, apariția femeii îmbrăcate în straie împodobite devenea o formă de rezistență estetică și de exprimare a propriei valori. Astfel, din simplitatea inițială, s-a născut simbolul identitar de mai târziu.
Festivalul în sine, în forma sa actuală, își capătă contur în secolul al XIX-lea, dar are rădăcini străvechi, în celebrarea Sfântului Iosif, patronul tâmplarilor. Obiceiul de a arde păpuși din lemn și carton (ninots), marca trecerea anotimpurilor și stingerea vechiului. Treptat, manifestarea capătă fast și profunzime, iar fallera devine punctul central al spectacolului, punte între trecut și prezent.
Sub dictatura franchistă, Las Fallas este parțial confiscat ideologic, dar comunitatea valenciană reușește să conserve spiritul autentic. În acei ani, costumul se rafinează și mai mult, devine luxuriant, cu broderii somptuoase și bijuterii artizanale. Tot atunci se consolidează structurile organizatorice ale festivalului: comisiile de cartier, selecțiile oficiale pentru Fallera Mayor și Fallera Infantil, regulamente stricte, ceremonii elaborate.
În paralel, meșteșugarii locali creează o adevărată industrie artizanală – țesători, croitori, dantelari, bijutieri –, toți uniți de un ideal: păstrarea autentică a tradiției. Din mâinile lor ies rochii care nu doar îmbracă, ci definesc o identitate. Transmise din mamă în fiică, ele devin relicve ale memoriei familiale.
În anul 2016, Las Fallas a fost inclus în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității de către UNESCO. Această recunoaștere oficială nu a făcut decât să confirme ceea ce valencienii știu de veacuri: că tradiția lor este vie, valoroasă și universală.
A fi fallera nu înseamnă doar să porți un costum somptuos. Înseamnă să te implici, să fii un exemplu de comportament civic, să cunoști rădăcinile și să le cinstești prin gest, cuvânt și atitudine. Costumul, care poate valora mii de euro, este rareori văzut ca o cheltuială: el este o comoară, un testament și o promisiune de fidelitate.
În luna martie a fiecărui an, străzile Valenciei se umplu de zeci de mii de falleras care, în cadrul Ofrandei, oferă flori Fecioarei Maria. Este poate cel mai emoționant moment al festivalului, o procesiune a credinței și a apartenenței, un ritual care leagă străvechiul de clipa prezentă.
Realizarea unei rochii fallera poate dura luni întregi. În spatele fiecărui costum se află zeci de ore de muncă migăloasă, de la țesătorii tradiționale la orfevrării ce lucrează în filigran. Este o operă colectivă, o creație ce transcende funcționalul și se înalță spre sacru.
Fallera este, în cele din urmă, o metaforă vie: a demnității feminine, a loialității față de obârșii și a rezistenței în fața uitării. Ea nu doar pășește în trecut, ci îl poartă cu ea, îl reinventează, îl transmite. În faldurile rochiei ei, între borangic și catifea, se ascunde o întreagă civilizație.
Românii din Regiunea Valencia: O comunitate consolidată în inima diasporei spaniole
În ultimele decenii, comunitatea românească din Regiunea Valencia a devenit una dintre cele mai numeroase și bine închegate din diaspora română din Spania. Cuprinzând mii de familii, românii s-au integrat treptat în viața economică, socială și culturală a regiunii, păstrându-și totodată valorile și tradițiile proprii.
Prezenți în orașe precum Valencia, Castellón, Benicarló sau Alicante, mulți români participă activ la viața comunităților locale, inclusiv în cadrul sărbătorilor tradiționale. Unii devin membri în comisiile fallere, alții susțin logistic sau artistic festivalurile, iar tot mai multe tinere românce, precum Alexia Popa Bodescu, îmbracă rochia fallera și intră cu demnitate în inima acestui patrimoniu viu.
Această deschidere reciprocă între români și spanioli, între identitatea de origine și cea adoptată, este o dovadă că integrarea nu presupune renunțarea la rădăcini, ci construirea unei punți între culturi. A fi român în Valencia nu mai înseamnă doar a trăi într-o altă țară, ci a face parte dintr-o poveste comună, în care tradiția se reînnoiește prin fiecare gest de implicare.
În ambele culturi, română și spaniolă, femeia a fost adesea depozitara valorilor identitare, a memoriei colective și a spiritului comunitar. Dacă în Spania, figura fallerei întruchipează noblețea tradiției valenciene, în spațiul românesc, imaginea femeii cultivate, devotate și implicate se regăsește în portretele Doamnelor de curte, în țăranca româncă sau în mamele ce păstrau în lada de zestre costumul național pentru zilele de sărbătoare.
Domnița Bălașa – Chip de lumină în amurgul unei dinastii
În galeria discretă, dar strălucitoare, a figurilor feminine ale istoriei românești, Domnița Bălașa, fiica domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, se înalță asemenea unei raze de lumină ce își caută rostul în întunericul vremurilor. Chipul ei se conturează nu doar prin noblețea sângelui domnesc, ci mai ales prin noblețea spiritului, prin gesturile ei de caritate, de ctitorie și de profundă trăire creștină, într-un secol zbuciumat de intrigi politice, trădări și jertfe.
Viața Domniței Bălașa a fost marcată de tragedia care a zdruncinat întreaga țară: martiriul tatălui său și al celor patru frați, în temnițele turcești de la Istanbul, în 1714. A fost un moment de ruptură, în care destinul tinerei domnițe s-a transformat. În loc să urmeze calea obișnuită a unei vieți de curte, Bălașa a ales un drum al închinării, al zidirii și al milosteniei.
Cel mai cunoscut act al său rămâne ctitorirea Bisericii „Domnița Bălașa” din București, devenită repede un simbol al milosteniei nobile. În jurul bisericii, a înființat un spital și o școală, contribuind la formarea unei culturi urbane creștine și moderne. O femeie care nu s-a mulțumit să plângă în tăcere, ci a sublimat durerea într-o operă caritabilă și educativă.
Domnița Bălașa nu este o eroină romantică, ci o prezență subtilă și temeinică. Dacă poeții n-au cântat-o pe cât ar fi meritat, istoria tăcută a lucrurilor durabile îi poartă pecetea. Într-o vreme în care gloria era adesea scrisă cu sânge și spadă, Bălașa a scris cu lacrimă și condei, cu piatră și altar. Portretul ei se conturează mai degrabă în tușe bizantine, decât în flamboyant baroc: e smerenie, dar și demnitate, e renunțare, dar și dăruire totală.
Din punct de vedere literar, figura sa aduce aminte de personajele feminine din literatura de inspirație hagiografică – femei ale credinței și ale faptelor, fără emfază, dar cu o forță morală ce străbate veacurile. În Letopisețul Cantacuzinesc și în alte documente ale epocii, ea apare cu discreție, dar mereu în apropierea actelor decisive: fie sprijinind clerul, fie sprijinind bolnavii, fie apărând onoarea numelui Brâncoveanu.
Domnița Bălașa a murit în 1752, dar n-a plecat. O parte din ființa ei a rămas în zidurile bisericii care-i poartă numele, în memoria Bucureștiului tainic, în fibra unei Românii care încă mai caută modele. Chipul ei, reconstituit în fresce și icoane, nu strigă, ci îndeamnă. Nu se impune, ci rămâne. A fost și rămâne o lecție de noblețe în acțiune, o poveste cu parfum de candelă și patimă, un nume încrustat în altarul demnității feminine românești.
Între rochia fallera și ia românească: o punte de lumină
Asemenea fallerei moderne, care își asumă un rol public și ceremonial, Doamna Bălașa era prezentă în viața comunității, ctitorind biserici și sprijinind arta populară și scrisul românesc. Această paralelă nu e întâmplătoare: în ambele culturi, veșmântul femeii are o încărcătură simbolică puternică.
Costumul național românesc, la fel ca rochia fallera, este o formă de limbaj vizual, o poveste țesută cu semne, culori și tehnici străvechi. Ele nu sunt doar podoabe, ci declarații de apartenență, de continuitate și de respect față de rădăcini.
Astfel, Alexia Popa Bodescu, în rochia sa fallera, devine nu doar o punte între generații, ci și între două lumi culturale ce se întâlnesc în demnitate și frumusețe. Prin pașii ei mici dar siguri pe caldarâmul valencian, ne amintește că istoria nu este doar în cărți, ci și în gesturi, în priviri, în falduri de mătase și în emoția sinceră a unei fetițe care visează să devină, cândva, Fallera Mayor.
În numărul viitor al publicației Occidentul Românesc, vom reveni cu un material exclusiv despre tânăra Fallera Infantil de origine română, Alexia Popa Bodescu, despre visurile ei, despre pașii dificili, dar nobili, spre titlul de Fallera Mayor, și despre felul în care tradiția valenciană poate fi îmbrățișată, onorată și reprezentată, cu dragoste și demnitate, de către o româncă.
Autor: Zoe Stoleru Martí (Valencia) – Redactor la Occidentul Românesc
Imagini: Primăria Valencia, Alexia Popa Bodescu (Arhiva personală), Wikipedia, The Metropolitan Museum of Art
Articol publicat în Ediția 167 a Occidentului Românesc, pagina 15