Dan Cragea: Noua poveste a vorbelor (1)

La fel ca și în „vechea” poveste, din care am publicat câte ceva cu ani în urmă, voi avea ca reper micul Dicționar de cuvinte călătoare, publicat de Alexandru Graur în 1978. Prin „cuvinte călătoare” autorul înțelegea cuvintele cu origini îndepărtate care au trecut dintr-o limbă în alta până să ajungă și în graiul nostru. Interesul, atunci ca și acum, pentru o asemenea lucrare vine din faptul că dicționarele noastre nu indică decât etimologia apropiată (de unde s-a preluat cuvântul), fără alte comentarii.

Selecția pe care o voi face ține seama de trei criterii: să fie vorba de cuvine internaționale, adică să se regăsească în mai multe limbi, neapărat în spaniolă și română; să fie binecunoscute publicului, uzuale, folosite de vorbitorii de toate vârstele; povestea lor să aibă un anume „dramatism”, să incite imaginația și să rămână în memorie.

ABAC (înv. AMBAC) și ABACĂ

(engl. abacus, germ. Abakus, fr. abque, it. abaco (abbaco), sp. ábaco, pg. ábaco)

  1. În urmă cu câteva secole, copiii învățau să facă unele socoteli cu ajutorul unor tabele care permiteau rezolvarea imediată a calculelor. În limba română a pătruns mai întâi cuvântul ambac (hambac) provenind din neogreacă (din ngr. άμπακος), limbă de care se leagă începuturile învățământului public la noi și de felul cum erau editate cărțile.

„Iaste lucru știut că, la sosirea spaniolilor, aceste noroade n-are nicio idee de scrisoare, nici vreo asemănare de hambac, și că, în locul slovelor și țifrelor, să slujă de niște figuri slute netocmite.” (Gherasim Clipa-Barbovschi, Istoria Americii, 1795)

  1. Tot ambac (hambac) a fost numită, la început, și numărătoarea:

„Ei nu știia nici însuș metaherisirea hambacului, la care să sluje de niște bubușlii înșirate pe sărmă.” (Gherasim Clipa-Barbovschi, Istoria craiului Sfeziei Carol 12, 1792)

Cu vremea, mai ales din secolul al XIX-lea a pătruns și s-a răspândit forma abac, din franceză, așa cum spunem astăzi:

„Fiecare avea în faţă câte un abac pe care muta bilele sau câte o maşină mecanică de calculat la care râşnea.” (Cristian Tudor Popescu, Planetarium, 1987)

Aceste două sensuri sunt înrudite, ambele legate de ideea ușurării calculelor. Instrumentele sunt foarte variate ca aspect, fiind folosit în diverse culturi din Antichitate până în prezent.

Încă din ebraică sau greacă exista sensul de „masă de scris și de socotit”. Din greacă cuvântul a pătruns în latină, unde se diversifică semantic, iar din latină, în limbile romanice, dar și în alte graiuri mai îndepărtate. Am reprezentat mai jos călătoria acestui cuvânt, de la vechii evrei și până la noi:

ebr. ‘ábáq „pulbere, masă acoperită cu pulbere” > gr. ábaks, ábakos „masă (de matematician, de joc, de alegeri) acoperită cu nisip fin și pe care se scriau cifre sau litere” > lat. abàcus, -i „masă de calculat; bufet; sertar; masă de joc etc.” > fr. abaque „tabelă de calculat; numărătoare” > rom. abac.

  1. Un alt sens este legat de arhitectură, dar care a apărut mai târziu, în Evul Mediu. În română, termenul a ajuns tot prin franceză, creându-se o formă de feminin, deși s-a spus și abac. Este vorba de o placă de piatră de formă pătrată, mai rar octogonală, așezată în partea superioară a capitelului unei coloane, care susține arhitrava și care apare în toate stilurile.

„Arcadele sunt festonate; ele transmit pe coloane greutatea cu care sunt încărcate, prin intermediul unui abac puternic, de formă cubică.” (Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești, 1937)

„Într-un colţ al palatului, un alt balcon, acoperit, cu balustrade etanşe, se sprijină pe o coloană, un soi de stâlp cu decoraţiuni geometrice la bază, la capitel şi abacă.” (Doina Uricariu, Maxilarul inferior, 2016)

Acest înțeles nou este legat de avântul arhitecturii, cu precădere a celei monumentale religioase, în occidentul Europei. Să-i urmărim traseul, mult mai scurt însă din punct de vedere istoric:

lat. med. (sec. XI-XII) abàcus, -i „placă de piatră care constituie partea superioară a capitelului” > fr. abaque „idem” > rom. abac(ă).

Autor: Dan Caragea (Portugalia)

Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc, iar din 2019, redactor-șef.

Citește și