Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XX)

„a ajunge cuțitul la os”

Petre Ispirescu își începe culegerea sa de Zicători populare, a cărei introducere am transcris-o în numărul anterior, cu această expresie, menționată deja în Dicționarul Academiei, 2 vol., București, 1871-l876.

Expresia, curentă din secolul al XIX-lea până astăzi, înseamnă „a ajunge lacapătul puterii; a fi intr-o situație disperată”, conform DEX-ului. De multe ori, când cineva se taie grav la un deget, spunem, în sens propriu, că „i-a ajuns cuțitul la os”. Este suficientă evocarea acestei situații, pentru a înțelege „duritatea” zicerii românești.

În Răzvan și Vidra, Hașdeu scrie: „Mi-ajunge ș-un singur galbăn… zău așa, Răzvane dragă! / Mai sunt mulți săraci, băiete, și eu n-aș vrea de prisos, / Pe când se zbuciumă frații, simțind cuțitul la os!”

Tot așa, Alexandru Vlahuță, în Din trecutul nostru, spune, vorbind de Mihai Viteazul: „Deodată, la un semn al lui Mihai, cei patru mii de ostași ce-nconjurau vistieria, se aruncară, cu setea răzbunării — a răzbunării drepte și sfinte — asupra acelei turme de cămătari, care înfățișau cea mai uricioasă și mai cumplită pacoste a țării. Ș-a fost o strașnică răfuială… Așa cum știe răfui norodul, când îl ajunge cuțitul la os. Toată ziua, și noaptea până târziu, a fost o adevărată orgie de sânge.”

„a ajunge de la moară la râșniță”

DEX-ul din 2009 mai înregistrează, conform tradiției, această expresie precizându-i sensul: „a ajunge dintr-o situație bună într-una rea; a scăpăta”. Cred că primul care a consemnat-o a fost Anton Pann în Povestea vorbei (1847). Despre meritele și scăderile acestuia, Ispirescu scrie: „Cel dintâi care a publicat proverbe la noi fu Anton Pann. (…) Făcând un mare bine literaturei române de a publica la un loc proverbele adunate de dânsul, Anton Pann a făcut, fără voia sa, și un mare păcat. Dorința de a rima l-a făcut să schimonosească unele proverbe până într-atât încât nu mai au nici o asemănare cu cele ce umblă, din gură în gură, pe buzele poporului. Sunt aproape să nu se mai cunoască.

Totuși meritul este al său. El a dat semnul deșteptării, el a fost cel dintâi carele s-a îndeletnicit a aduna aceste mărgăritărele ale poporului din nomolul disprețului la care erau osândite de persecuția străină.”

Ne putem întreba pe drept cuvânt dacă expresia mai circulă sau este o realitate a unei lumi apuse. Cineva scrie în „Bussines Adviser”, nr. 57, din februarie, 2011: „Așa s-a ajuns ca prosperii oameni de afaceri (cu pretenții de emiri și limuzină la scara Dorobanților) să devină aproape muritori de foame, pentru simplul motiv că nu au avut sfetnici buni (nici măcar noaptea, pe care în loc s-o somnorească, o făceau albă!).

Cum se spune în popor: ”Au ajuns de la moară la râșniță”. În ciuda exemplului cules de pe Internet, frecvență de uz în limba actuală este foarte mică sau aproape nulă.

„a ajunge în/la sapă de lemn”

DEX-ul din 2009 precizează: Expr. A ajunge (sau a se vedea, a aduce, a lăsa etc.) la (sau în) sapă de lemn = a (se) ruina.

Tot despre scăpătare sau faliment este vorba și în această expresie încă uzuală. „Sapa de lemn” este o sapă umilă și arhaică. Condiția omului ajuns să piardă totul este, desigur, deprimantă. Să vedem acum ce spun și scriitorii.

În Ciocoii vechi și noi, Filimon scrie:

„– Așa este precum zici, dar eu, unul, m-aș lipsi de asemenea frumusețe și fericire.

– Da de ce, bei-mu?

– Pentru că l-a lăsat în sapă de lemn; l-a făcut să-și vândă două moșii pân-acum și mult-puținul ce i-a mai rămas o să se strige mâine-poimâine la mezat de către datornici.”

Creangă scrie și el, în Ioan Roată și Cuza Vodă: „Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn.”

În Noaptea, Pavel Dan spune: „Trântind ușa de la sobă de scoală casa, înjură. Începe apoi să se încalțe, și asta ține un ceas. Soba afumă, copilul plânge și tatăl spune iar că nevasta și feciorul l-au adus la sapă de lemn.”

„la spartul târgului”

Este o locuțiune menționată, firește, în DEX: „Loc. adv. La spartul târgului = la sfârșit de tot, târziu.”

Ioan Slavici, în Mara, evocă însăși atmosferă la încheierea unui târg: „Și totuși nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul târgului: aici o știa lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească. Ceva mai sus erau șatrele cojocarilor.”

În sens figurat, Emil Gârleanu scrie în În fel de fel de fețe…: „Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneșă pasăre: dormea și ziua și noaptea. Și fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise și ea la spartul târgului și alergă la Preaînțeleptul să-i schimbe și ei penele, că nu vroia să rămâie așa cum o mâzgălise, acum în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua și dânsa de pe aripi.”

Dan Caragea – Portugalia