Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XVII) – „Călcâiul lui Ahile”

53

dan caragea

„Călcâiul lui Ahile”

Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. (DEX, 2009)

Originea acestei expresii o găsim în mitologia greacă, în lumea homerică a războaielor aheilor cu troienii. Ahile era un semizeu, fiul muritorului Peleus și al zeiței marine Thetis. Să ne amintim cum începe Iliada, cu evocarea eroului (în traducerea lui George Murnu):

„Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”

Când Ahile s-a născut, mama sa, nimfa Thetis, l-a cufundat în Styx, râul infernului, ceea ce îi conferea invincibilitate și nemurire. Dar zeița l-a ținut de un călcâi, neatins astfel de apele Styxului. Călcâiul a devenit, așadar, partea vulnerabilă a lui Ahile și acesta a putut fi omorât, de către troianul Paris, cu o săgeată țintită în călcâi.

Originea expresiei ține de timpurile vechi. Prin secolul al XVIII-lea, a început să însemne „punctul slab, vulnerabil”, al oricărui lucru. Mai spunem astăzi și „punct nevralgic” atunci când vorbim despre partea slabă a unei persoane, idei sau a unui proiect.

Alexandru Vlahuță, în România pitorească, ne povestește despre Ahile, evocând Insula Șerpilor: „Pășind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, și la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, și Amfitrite, soția lui Neptun, și zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, și-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineață la mare de-și muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ș-o măturau frumos cu aripele. Pe această linie, încă se vorbește despre originea tracă a lui Ahile”.

Jean Bart scrie și el în Cartea Dunării: „Zeitățile Uranus, Saturn, Gaia, Rhea, își au originea în acest mare Imperiu Pelasgic, care s-a întins alcătuind Troia, Micena și Roma. Mormântul lui Ahile din Insula Șerpilor, valurile de pământ, troienele, tumulele sau gorganele, cultul soarelui, expediția la Dunăre a lui Osiris, a cărei memorie se păstrează în legendele românești – toate aceste urme rămase până azi, constituie istoria legendară, destinată a ieși din penumbră pentru a intra în lumina istoriei pozitive.”

Iată ce ne explică și Titu Maiorescu în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867: „Poetul nu poate întrebuința asemenea verbe și substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta în partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d. e., epitetele constante ce le aflăm în Homer lângă persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numește pe Achil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginația să-și reproducă persoana în plenitudinea ei de viață palpabilă. De aceea Homer zice totdeauna Achil cel grabnic la picior, și te silește astfel să-ți construiești în fantezia ta o imagine mai sensibilă a eroului; Homer zice Diomed cel bun la strigăt, Minerva cu ochiul albastru etc.”

„Calul troian”

Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind Ia căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. (DEX, 2009)

După zece ani de asediu fără succes, grecii au decis să cucerească Troia printr-un vicleșug. Și astăzi, în multe culturi, se spune despre greci că sunt șireți și perfizi, oameni cu gânduri ascunse, ceea ce este desigur o „pacoste mitologică”, ca să spunem așa.

Revenind la Iliada, aflăm că aheii au construit un uriaș cal din lemn în pântecele căruia s-au ascuns cinci sute de soldați, după cum ne spune Homer, și pe care l-au lăsat ca ofrandă la porțile cetății. Șovăielnici, troienii au acceptat în cele din urmă darul. Apoi porțile s-au închis și a urmat o seară de petrecere cu băutură din belșug. Când troienii au adormit, grecii au ieșit din cal, i-au luat pe nepregătite și, astfel, i-au învins după un deceniu de lupte fără izbândă.

Mihai Eminescu a scris o poezie, Calul troian, care merită poate amintită și pentru suflul epopeic:

„Și ascultând așa fel de-al unora îndemn,

Băgară în cetate pe calul cel de lemn

Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură

Pân-ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură…

Din calul acel mare elinii se coboară,

Cu pază ei prin uliți în pândă se strecoară;

Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morți,

Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiți la porți

Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.

Din Tenedos văzură luminile aceste

Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,

S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.

Când peste lumea toată domnea a nopții slavă

Ei prea cu molcomișul și fără de gâlceavă

Intrară în cetate… oricare repezi

Și începur-în toții a da și a snopi.

Tăiau bătrâni și tineri, din mic până la mare,

Ostași în floarea vârstei și tinere fecioare…

Și-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.

Prin porțile cetății curgeau pân-în genunchi

Șiroaiele de sânge… pe pruncii cei de țâță

Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viță

Și urmă de Troada… Și dând în vistierie

Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.

Trei zile pustiiră cetatea și olatul

Împlând cu jale țara lui Priam-împăratul.

Când oamenii-s grămadă uciși în orice loc,

Elinii atunci dederă cetății mândre foc

De răsărea din ziduri o mare de jeratec

Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumii

Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.”

Dan Caragea – Critic literar / Portugalia