Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XIV)

Dan-Caragea-Critic-literar-Portugalia

Din ediția tipărită Occidentul Românesc/iunie 2014:

Vorbe de duh și de luare-aminte (XIV)

„a trăi ca în sânul lui Avram”

Folosim această expresie când vrem să spunem despre cineva că este fericit și lipsit de griji, ca și cum ar trăi în rai. Este vorba de o expresie biblică, care ne vine din Noul Testament (Luca, 16:22-23), cu referire la Lazăr care, murind, a fost purtat la pieptul lui Avraam: „22. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. 23. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui.” Se spune căpatriarhul lipea capul unei persoane dragi de pieptul său, în semn de dragoste și binecuvântare, iar gestul s-a perpetuat.

În literatura română, Al. Odobescu scrie în finalul eseului Pseudo-Kynegetikos: „Fă, Doamne, ca toți aceia care au gânduri rele asupra noastră să fie osândiți, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt până-ntr-altul toată Precuvântarea la Manualul vânătorului românesc; dar totdeodată oprește-i, Doamne, de a se folosi câtuși de puțin de învățăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai și amar de neamul lupesc, în țara binecuvântată a românilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!”

Nicolae Gane, în Ciubucul logofătului Manole Buhuș, vorbește și el de belșug și de îndestulare: „Mai avea apoi sub stăpânirea lui un taraf de lăutari care îi cântau de inimă albastră în zilele când avea musafiri la masă, ceea ce i se întâmpla foarte des, pentru că în casa lui, casă mare, încăpătoare, se trăia ca în sânul lui Avram, în mijlocul unui belșug unde totul era de-a gata, totul venea la timp și unde nu întâlneai decât voie bună și inimi deschise.”

„a trăi ca un bimbașă”

În tinerețea mea am auzit această expresie, dar azi mă tem că a cam ieșit din uz. Înseamnă „a trăi îmbelșugat, a trăi pe picior mare”. „Bimbașă” este un turcism și se referă la un comandant care avea, pe vremuri, o mie de soldați în subordine. Dimitrie Papazoglu ne spune că și căpeteniile arnăuților se numeau bimbași, adică maiori. Expresia vine însă de la un patronim, de la Bimbașa Sava, un arnăut de pe vremea zaverei, care se îmbogățise prinzând hoții de drumul mare.

Sfârșitul acestuia a fost însă tragic: „Vizavi de Muzeul Naţional de Istorie a României (fostul Palat al Poştelor) şi în imediata vecinătate a Palatului CEC se află Blocul Prager, care a aparţinut Societăţii de Asigurări Agricola (construit în 1912). Pe aceste locuri s-au aflat odinioară casele lui Ienăchiţă Văcărescu, care au intrat, după moartea acestuia, în posesia logofătului Ştefan Bellu. Aici, în aceste case, s-a consumat unul dintre cele mai sângeroase episoade din istoria Bucureştilor. Comandantul Bimbaşa Sava, alături de căpitanii Ghencea, Mihalea şi de alte 30 de căpetenii ale arnăuţilor, a fost ucis de turci într-o zi din august 1821.”

Iată și o altă relatare, culeasă tot de pe Internet: „La aproximativ 20 de ani de la moartea lui Ienăchiţă Văcărescu (survenită în 1797), soţia sa, Ecaterina Caragea, îi vinde casele logofătului Ştefan Bellu, în 1818. Trei ani mai târziu, acest loc va fi martorul unei teribile tragedii. În septembrie 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înăbuşirea revoluţiei, „Bimbaşa Sava şi ceilalţi căpitani de arnăuţi, care se alipiseră mişcării”, i-au trimis, de la Câmpulung, comandantului oştilor turceşti, Gingir Efendi Chehaia Bey, o scrisoare de supunere. Acesta le promite că-i iartă şi le spune să vină la Bucureşti „ca să-şi facă supunerea”. Bimbaşa Sava şi cortegiul lui au sosit la fostele case ale lui Ienăchiţă Văcărescu prin Uliţa Işlicarilor (azi, strada Franceză). Din ambuscada care a urmat (primul ucis a fost însuşi Bimbaşa) a scăpat un singur arnăut, care s-a refugiat de teama răzbunării turcilor, tocmai la Braşov. (Ziarul Ring, 11-05-2012)

Expresia apare mai spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Duiliu Zamfirescu scria: „Ce ușor îi vine amicului să facă patriotism pe spinarea altora, instalat ca un Bimbașa Sava!… Da’ du-te, domnule, de stai în noroi până la genunchi, să te ploaie de dimineața până seara, să mănânci pastramă ca talpa cizmei, și atunci să-mi faci pe grozavul.” (În război)

„brașoave”

În realitate nu avem de-a face cu o expresie, ci cu un sens figurat. „Brașoavele” sunt palavre, minciuni, vorbe umflate: „Lasă-te de brașoave”, zicea mai deunăzi cineva pe stradă. Se spune că neguțătorii brașoveni își lăudau peste măsură marfa, așa că vechile reclame de odinioară au părut altora exagerări și neadevăruri. După socoteala noastră, expresia apare pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Ion Creangă scrie în Povestea lui Harap Alb: „— Ia tacă-ți gura, măi Gerilă! ziseră ceilalți. Acuși se face ziuă, și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale.” Tot așa și Nicolae Gane, în Vânătoarea: „Nicolai, nu ne strica cheful cu brașoavele tale!”

I.L. Caragiale găsește echivalențe cu franceza: „Canard în franțuzește este numele speței rață; aplicat apoi la gen, înseamnă rățoi. Pe lângă aceste înțelesuri proprii, cuvântul canard mai are și un al treilea, figurat, când atunci înseamnă: o știre de senzație născocită, o scornitură gogonată a unui jurnal. […] Cum se numește pe românește un canard? — Brașoave și gogoși.” (Varietăți literare. Canard-rățoi)

Dan Caragea – Portugalia

 

 

Citește și