Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare aminte (VII) – aman / la aman

Dan-Caragea

„Aman” este un cuvânt de origine arabă, atestat în turcă înainte de 1300, și a fost auzit de români pe câmpurile de bătălie. Soldații tătari și turcii cereau, astfel, „îndurare”, „iertare”, atunci când cădeau sub sabia dușmană, iar viața le era în pericol. Într-o baladă populară, „restaurată” de Șt. O. Iosif, auzim acest ecou: „Bate vântul mai avan, / Pletele-i zburlește; / Turcii plâng: «Aman! Aman!» / Gruia se trezește.” Interjecția se regăsește în Iberia, dar și în franceză. Iată ce scrie G. Esnault, în 1938: „Amane! chez Musette, répond en général au français populaire miséricorde! et exprime la stupéfaction.” sau „Ils y trouvèrent réfugiées d’autres foules musulmanes qui, celles-là, imploraient l’aman. Vainqueur chevaleresque, Tancrède prit ces malheureux sous sa protection en leur laissant sa propre bannière comme sauvegarde; malheureusement, pendant la nuit ou le lendemain matin, de nouvelles vagues d’assaut franques massacrèrent ces captifs (R. Grousset L’Épopée des croisades, 1939, p. 44).

Tot la Șt. O. Iosif, în „Zmeoaica” găsim un vers „Și dacă ne-ajunge, Aman e de noi!” unde sensul este același ca în expresia „e vai de noi!”, ceea ce înseamnă că semantismul interjecției „aman” în română este mai amplu decât s-ar fi putut bănui la prima vedere.

La o altă baladă, „Badiu”, culeasă de Vasile Alecsandri, bardul de la Mircești adaugă o notă: „Această baladă se cântă pe o arie cam serbească, cu trăgănituri de glas orientale, și lăutarii adaugă la sfârșitul ariei un soi de suspin pe cuvintele turcești Brui aman, aman!”.

Augustin Scriban mai înregistrează, în dicționarul său (1939), și locuțiunea adverbială „aman-zaman” cu sensul de „zor-nevoie, cu orice preț, numaidecât”, de care DEX-ul uită, dar pe care nu o putem uita și noi, pentru că apare la Caragiale în Dintr-un catastif vechi: „Când au rămas singuri, doftorul și bolnavul… aman-zaman, hâr-mâr: ori barba, ori paisprezece mii de galbeni!”

De la această exclamație s-au dezvoltat, în limba română, expresiile înregistrate în DEX. Prima, „a fi/ajunge la aman”, înseamnă a fi sau a ajunge într-o situație dificilă, la strâmtoare. A doua, „ a lăsa la aman”, însemnă a abandona pe cineva când acesta se află într-o situație dificilă. Să vedem acum și câteva atestări:

Vlahuță spune așa: „Și numai când îl năpădesc tătarii și-și vede țara la aman, își aduce aminte de sfatul cel înțelept al părintelui său, și trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. (Din trecutul nostru: Moldova sub urmașii lui Ștefan cel Mare)”. Un alt prozator, Gib Mihăescu scrie în Donna Alba: „Parcă, deși încă enorm, nu-i așa de vast ca până acuma și are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, așa cum mi-a apărut și donna Alba, când am băgat de seamă că e șatenă și când am băgat de seamă mai ales că e o femeie în carne și-n oase, o femeiușcă nostimă, cu fasoane princiare și mofturi multe, dar care prinsă la aman va ști să nu reziste…”. În Ion, Rebreanu spune: „Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze tocmai acum când ești la aman…”.

În privința expresiilor arătate mai sus se impune o observație: nici Șăineanu, nici Scriban, nici Ciorănescu nu le menționează. Ele apar târziu în lexicografia noastră de referință, în Dicționarul limbii române moderne, din 1958, și se perpetuează în DEX. Analizând combinatoriile, observăm că verbul poate varia destul de mult și, de aceea, aș propune să reținem doar expresia „la aman” cu sensul de: la strâmtoare, la ananghie…, așa cum bine procedează Dicționarul de argou, din 2007.

a se bate/lupta cu morile de vânt

Expresia se regăsește în multe idiomuri și provine din receptarea operei lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha. Există într-adevăr în acest roman o scenă în care faimosul cavaler se luptă cu niște mori de vânt pe care le ia drept o ceată dușmană. De aici moștenim sensul figurat și literar pe care îl atribuim „morilor de vânt” și anume: plăsmuiri ale imaginației, realități care există doar în imaginația unora dintre noi.

„A se bate/lupta cu morile e vânt” însemnă, așadar, a lupta împotriva unor dificultăți care nu există sau a lupta în zadar împotriva unor realități imposibil de învins. În ambele situații ne referim la o luptă epuizantă, mai ales în plan psihic, deși idealul poate fi plin de noblețe ca aspirație umană. „Don Quijoții” sunt ființe idealiste prin excelență, a căror luptă, deși iluzorie, este fie persiflată, fie admirată de semeni. Să vedem acum și câteva atestări din literatura noastră:

De la Titu Maiorescu ne-a rămas acest aforism: „Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriași. Oamenii de rând cred că uriașii sunt mori de vânt.” Poetul Vlahuță scrie un Răspuns la o cronică rimată, din care citez această strofă: „C-o idioată nesimțire / Își râd de tot ce-i demn și sfânt / Le toacă gura în neștire, / Se bat cu morile de vânt.” În Jocurile Daniei, Anton Holban spune: „Mă simțeam umilit, în luptă cu morile de vânt. Nu mă pricepeam să imaginez singur ceea ce o oprea.”

Dan Caragea