Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (VI)
„Abracadabra”
NODEX-ul ne spune că:
ABRACADÁBRA f. 1) Cuvânt cabalistic căruia i se atribuie putere magică. 2) Îngrămădire de cuvinte fără sens. [Sil. a-bra-] /<fr., it. abracadabra
Într-adevăr, este vorba de o formulă cabalistică (azi are aspectul unui cuvânt) folosită pentru prevenirea sau vindecarea bolilor. Era inscripționată triunghiular pe o amuletă purtată la gât sau pe un pergament.
ABRACADABRA |
BRACADABR |
RACADAB |
ACADA |
CAD |
A |
Prima atestare o găsim într-un poem didactic latinesc de la începutul secolului al III-lea, la Serenus Sammonicus: „inscribis cartae quod dicitur abracadabra”.
În ceea ce privește etimologia acestui cuvânt, ipoteza tradițională cea mai răspândită spune că latinii au preluat cuvântul grecesc „αβρακάδαβρα” unde „k” provine din confuzia între Σ (σ)și Ξ (ξ). Cuvântul a fost probabil creat de gnosticii basilidieni plecând de la grecescul „αβραξάς”, abraxas.
O ipoteză mai recentă, al lui Katz (E. KATZ, Abrakadabra und Abraxas. Zeitschrift für die Geschichte der Juden. 1964, t. 1, p. 179-187) și preluată de mai multe dicționare de anvergură, face conexiunea între „abracadabra” și „abraxas”, ambele fiind cuvinte magice. Astfel, cuvântul ebraic „abra-dak-abra”, ar însemna, literal: „ca patru să zdrobească patru”, însemnând că Dumnezeu (criptograma care îl reprezintă este „patru”) va învinge cele patru elemente. Astfel, simbolistica numărului patru și dispunerea în triunghi ar fi tămăduit de orice boală.
O a treia ipoteză ar lua în calcul ebraicul „hab,rákáh”, „binecuvântat, sfânt”, atribuit unui dumnezeu gnostic, și unde finalul „-dabra” ar fi putut corespunde ebraicului „dábár”.
Atestat în franceză în 1560, în engleză în 1565, cuvântul dovedește o mare stabilitate în toate limbile în care a pătruns.
În română (nu l-am putut atesta înainte de 1839) sensurile actuale sunt legate fie de: 1) o formulă magică („În peștera demonului amorului, zise de Lys încet… Sună din acest clopoțel de metal și strigă… Abracadabra…”, Eminescu, M., Avatarii faraonului Tlà), folosită azi în iluzionism, fie de 2) o îngrămădire de cuvinte, fără sens („Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop.”, Eminescu, M., Geniu pustiu).
***
„La calendele greceşti”
Expresia însemnă „niciodată”, având şi echivalente: „la sfântu-aşteaptă”, „la Paştele cailor”, „când va face plopul pere și răchita micșunele”, „la moşii cei verzi” (frazeologism arhaic).
După unii etimologi, termenul calende ar fi de origine etruscă, alţii îl consideră însă de origine pur latinească. Din calende derivă şi românescul „colindă”.
În vechiul calendar roman, luna se împărțea în calende (primele 3 sau 5 zile), none (de la 5 sau 7 până la 13 sau 15) și ide (următoarele, după 15).
Calendele erau prima zi a fiecărei luni, iar aceasta coincidea cu luna nouă în vremurile în care calendarul urma ciclul lunar. În întâia zi (zântâiul, cum se spune la noi în popor), pontifii anunţau data sărbătorilor mobile ce aveau să urmeze, iar datornicii trebuiau să-şi plătească datoriile înscrise în calendaria, adică în caietul cu socoteli. Calendele erau închinate Iunonei, aşa cum idele erau închinate lui Jupiter. Calendele lunii ianuarie se numeau Saturnalii, iar romanii le serbau la sfârșitul lunii decembrie. Matronalele erau sărbătorite de femeile romane la calendele din martie, aşa cum calendae fabariae se sărbătoreau în iunie, oferindu-se zeilor o mâncare de bob (în latină, la bob se zice faba).
Sub Iulius Cezar, prin anul 45 î. H., calendarul roman s-a reorganizat pentru a putea fi corelat cu mişcările astrelor. De atunci ne-a rămas anul de 365 de zile, precum şi anii bisecţi.
Augustus, ne spune Suetoniu, obişnuia să le spună creditorilor că îşi va achita datoriile la calendele greceşti. Un răspuns zeflemitor, una din acele ziceri care fac istorie, căci se ştia că grecii nu aveau calende.
Să vedem acum și o atestare: „Moravurile, fiind rezultatul unei anume organizații economice și al instituțiilor politico-sociale corespunzătoare ei, nici nu pot să se schimbe fără schimbarea acelei organizații și acelor instituții; și, deci, a face să depindă schimbarea instituțiilor sociale de o prealabilă schimbare a moravurilor înseamnă în fond a amâna schimbarea la calendele grecești, a nu mai introduce niciodată noile instituții, ceea ce și era — inconștient sau conștient — gândul unora din conservatorii noștri vechi.” (Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Neoiobăgia).