Dan Caragea: șapte ipostaze culturale

Ne-am reîntâlnit la sfârșitul lui mai la Calpe, pe Costa Blanca, cu ocazia Galei de premiere a campaniei „Noi susținem excelența!”, ediția a II-a, campanie lansată de „Occidentul Românesc”. Ne-am gândit, în toiul acelor discuții, ca, începând cu acest număr, să-i prezentăm cititorilor nu numai pe premianți, dar și pe cei ce fac parte din echipa noastră editorială.

Dan Caragea, editor senior de la primul număr al „Occidentului Românesc”, a fost omagiat zilele acestea la Lisabona, în cadrul Galei „100 pentru Centenar”. Am încercat, prin acest interviu, să-i cunoaștem mai bine personalitatea culturală, convingerile, visurile și, mai ales, ce consideră el că a lăsat în urmă în cei aproape cinzeci de ani de la debutul publicistic.

Lingvistul

Redactor.: De la primul număr ați semnat permanent, la pagina 11 a publicației noastre, dar și în „Adevărul”, articole lingvistice. Ce înseamnă pentru dv. limba română?

Dan Caragea: Mai întâi trebuie spus că nu mă consider lingvist. Sunt mai degrabă un iubitor al limbii române pe care o socotesc cel mai de seamă patrimoniu al neamului. Fără limbă nu putem exista ca popor. Dacă, bunăoară, confrații noștri din Spania ar uita limba maternă, nu ar mai avea sens să vorbim despre existența unei comunități de români. Acesta este motivul pentru care voi lupta până la capăt pentru păstrarea limbii române cultivate. Formele prin care statul român sprijină păstrarea ființei naționale în afara granițelor sunt neînsemnate și complet depășite. Personal nu cred că MRP și-a pus vreodată, în mod responsabil, problema misiunii sale, deși reprezentanții acestuia apar mereu pe la festivități, înarmați cu mesaje pompieristice.

Redactor: Totuși, știu că faceți parte dintr-un important proiect lingvistic…

Dan Caragea:  Din 2009 am lucrat, împreună cu prietenii mei informaticieni, la unele aplicații în limba română. UEFISCDI mi-a oferit atunci prilejul de a realiza versiunea românească a programului Tropes, un software de analiză automată a discursului. Apoi am realizat un alt program, de analiză a similitudinilor, a plagiatului, dar care nu a putut fi impus în lumea academică din motive politice. În fine, începând cu anul acesta, fac parte din echipa unui proiect al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, prin care se pun bazele unui corpus de referință pentru realizarea noii ediții, informatizate, a Dicționarului limbii române, monumentala operă a cărei redactare a durat mai bine de o sută de ani. Aceasta colaborare îmi este nespus de dragă. Am să mă folosesc și de acest prilej pentru a invita statul român să susțină, prin alocarea permanentă de fonduri dedicate, proiectele lingvistice ale Academiei, așa cum a făcut, la începuturi, regele Carol I. Să nu uităm motivele pentru care această înaltă instituție, Academia Română, a fost creată. Așadar, dacă nu vom avea un dicționar electronic normativ și actualizabil, nimic din ceea ce este scris, de la Constituție și până la ultimul act administrativ, nu se sprijină pe dicționar, după cum, tot așa, nici învățământul, justiția sau presa nu se pot susține… Am să vă dau un exemplu simplu: în articolul 1 al Constituției se spune: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” Dar oare ce însemnă „suveran” sau „unitar”? Constituția nu ne spune. Iată de ce, fără dicționar și gramatică, nu putem scrie și înțelege corect unele exprimări. Prin urmare, acestea două opere sunt priorități naționale, pilonul vieții noastre sociale. Politicienii ignoră aceste nevoi cardinale, nealocând fondurile necesare și lăsând România pe o poziție codașă în Europa. Nicio cultură nu poate exista fără gramatică și dicționar. Or, Dicționarul limbii române așteaptă, din 2010, să fie informatizat, actualizat și disponibilizat publicului larg. La fel și DEX-ul, nerevăzut integral din 2009…

Traducătorul

Redactor: Ați publicat prima traducere din limba portugheză în 1982. Care sunt cărțile traduse la care țineți cel mai mult?

Dan Caragea: În privința traducerilor, răspunsul e mai simplu. Firește, îmi aduc aminte de prima mea traducere (José Luandino Vieira, Luuanda), dar nu am recitit-o, așa că nu am nici cea mai vagă idee cu privire la calitatea muncii mele din tinerețe. Cele mai dragi traduceri îmi sunt astăzi Antologia poeziei portugheze, 1990, pe care, în bună parte, am revăzut-o, și Luceafărul / Vésper, 2015. La acestea s-ar putea adauga versiunea în portugheza braziliană a Cărții șoaptelor, de V. Vosganian, unde prima și cea mai grea „mână” i-a aparținut soției mele. Țin să o menționez pentru că, nediscutând personalitatea politică controversată a autorului, Cartea șoaptelor este, în opinia mea, cel mai bun roman românesc scris după 1990. Mi-aș fi dorit să fi apărut și la Lisabona, pe hârtie, dar editorii portughezi nu se încumetă, iar ICR-ul are reguli „complicate” de sponsorizare…

Autorul de manuale

Redactor: Ați publicat, de-a lungul timpului, mai multe manuale, cele mai cunoscute fiind cele dedicate învățării limbii portugheze.

Dan Caragea:  Au fost mulți ani în care eram obsedat de manuale, de instrumente de învățare a limbii portugheze. Am publicat mai multe tocmai pentru că eram în căutarea unei metode perfecte. Astăzi știu că aceasta metodă nu există, totul depinzând de relația noastră cu magistrul… Iată de ce îmi aduc aminte cu mare plăcere de Português Intensivo, scris împreună cu profesorul și mentorul meu, José Bettencourt Gonçalves, în 1979. Cel mai complet manual publicat a fost însă Limba portugheză. Curs intensiv, 2003, la care am fost coautor, și care ar merita să fie revizuit și transformat într-un curs modern, interactiv.

Redactor: Și în afară de cele dedicate limbii portugheze?

Dan Caragea: Aici ar intra manualele speciale… Cred însă că o singură referire ar ajunge: Analiza automată a discursului, București, Ed. Academiei, 2013 (coautor). Este o carte scrisă pentru programul de analiză Tropes, de care am pomenit mai sus. Am scris această carte pentru că îmi doream ca în universitate, în România (de ce nu și în Spania?), studenții să deprindă să folosească mijlocele moderne de lucru, să fie mai degrabă cercetători, exploratori ai cunoașterii decât reproducători ai ideilor profesorilor lor. Sper ca într-o zi o universitate din lumea largă să mă primească ca pe un simplu colaborator și să-i pot învăța pe tineri cum să-și modeleze, încă din timpul facultății, cariera. Din punct de vedere științific, vorbesc. Păcat că nu multă lume înțelege această necesitate.

Istoricul

Redactor: Ați coordonat recent, la Lisabona, volumul „ROMÂNIA – PORTUGALIA: 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-portugheze”, 2017. Citim, de mai multe numere, în paginile „Occidentului Românesc”, articole dedicate istoriei relațiilor diplomatice româno-spaniole… Ce ne puteți spune?

Dan Caragea: Este o preocupare mai veche. Eu nu am studii istorice, dar m-a pasionat ideea culturii române întregite. Iată despre ce este vorba. După părerea mea, nicio istorie culturală românească (a literaturii, a studiilor despre limbă, a artei etc.) nu poate fi deplină vorbind doar de ceea ce s-a creat înlăuntrul țării. Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la Unirea din 1918, dar și 70 de ani de bejănie a unei însemnate părți a elitei culturale românești. Aproape tot ce avem mai valoros, din 1948 încoace, s-a realizat în străinătate. La început, a fost exilul anticomunist, azi este fuga masivă dintr-un stat anticultural. Cei ce s-au înscăunat la putere, din 1989 încoace, sunt responsabilii creării a ceea ce numim, cu un termen nu tocmai propriu, „diaspora”. Un concept îndoliat. Oare de ce fug atâția români, mai ales tinerii, din țara lor? Simplu: în România nu se poate realiza nimeni care dorește binele social. Statul nu alocă niciun ban pentru proiecte culturale majore (nici nu le poate imagina măcar!). Istoria pribegiei românilor din 1948 până azi este cutremurătoare. Cine poate știi câte „urme” excepționale au lăsat românii pretutindeni pe glob în tot acest răstimp?!… De aceea, am și propus ICR-ului ca vestigiile trecerii românești prin Occident (iată de ce îmi place numele „Occidentul Românesc”!) să fie adunate într-o bază de date pentru a permite „completarea” firească a culturii naționale. De ce ar fi nevoie? De câteva burse de cercetare, de câțiva tineri inimoși. Și ce au făcut responsabilii care toacă banii contribuabililor după bunul plac? Nici nu au catadicsit să-mi răspundă!

La Lisabona, am creat la începutul anilor 2000 un site dedicat relațiilor culturale româno-portugheze. Acum vreo câțiva ani, am publicat pe Amazon două cataloage privind cultura română în Portugalia și cea portugheză în România. Incomplete, firește.

În sfârșit, mă întorc acum la întrebarea dv. despre albumul centenar. Anul trecut, doamna ambasador Ioana Bivolaru, la sugestia domnului Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona, mi-a lansat o provocare: să coordonez o istorie a relațiilor diplomatice și culturale, volumul de care ați amintit. Și uite că, în pofida tuturor greutăților, cartea a ieșit! Cinste, așadar, promotorilor, care au dovedit că în unire stă puterea. Mi-ar fi plăcut să fac o carte asemănătoare și în Spania, dar nu s-a ivit prilejul. Astfel, doar „Occidentul Românesc” a adăpostit câteva file din acest vis… Astea sunt vremurile! Îi deplâng mai ales pe cei care nu prididesc pe la festivități să se laude cu cât de tare le bate româneasca inimă. Să fim serioși! Și să ne aducem mereu aminte că geniul nostru tutelar, I.L. Caragiale, s-a autoexilat la Berlin, scârbit de românii puternici și nepăsători ai vremii lui! Ce pildă mai evocatoare aș putea să vă dau?!

Criticul

Redactor: Ați debutat în 1971 cu texte de critică literară. Apoi ați scris cronici de teatru, de artă… Cum priviți, retrospectiv, această muncă?

Dan Caragea: E drept că am scris câte ceva, dar nu cred că aceste texte mai au vreo importanță dincolo de una personală, sentimentală. Este vorba de texte conjuncturale. Nu cred că ar mai fi trebuit pomenite, mai ales că activitatea mea e discontinuă, ocazională aș zice. Aș aminti o singură excepție: un eseu recent, terminat și nepublicat în carte, Despre corp și frumusețe în viață și în arte, la care țin mult. Acesta a fost scris în câteva luni, fără nicio bibliografie. Este un fel de mărturie a ideilor mele și, cel mai probabil, ale multor altora, de care însă nu sunt conștient.

Psihologul

Redactor: Aveți un doctorat în Psihologie…

Dan Cragea: Am un doctorat în Psihologie, este adevărat, dar mă consider mai degrabă un psihopedagog. Am predat câțiva ani în Portugalia și atunci m-am apropiat de psihopedagogia argentiniană, puțin cunoscută în Europa. M-a atras enorm posibilitatea înlăturării dificultăților de învățare, mai ales la copiii intacți din punct de vedere neuropsihic. La cei care… se plictisesc brusc de școală. Deși am aplicat modelul corector − ultima dată prin niște ateliere psihopedagogice ținute la București −, nu am avut șansa să pot implementa această terapie în vreo școală, la o scală mai amplă… După cum vedeți, povestea mea este formată mai mult din neîmpliniri și visuri, multe visuri.

Profesorul

Redactor: Am observat că majoritatea celor de aici vă spun „dom’ profesor”. Oare acesta să fie chipul cu care vă identificați cel mai bine?

Dan Caragea: Neîndoios. Am fost, sunt și voi fi un… dascăl. Am predat limba română, limba portugheză, psihopedagogia… și mi-e atât de dor să mă reîntorc la catedră. Eu cred din toată ființa mea în relația magistru – discipol. Timpurile par însă adverse, iar modelele impuse prin procesul Bologna s-au dovedit amăgitoare. Eșecul școlar a atins în România o magnitudine fără precedent. Să nu uităm că eșecul școlar este, înainte de toate, un eșec social. Împotriva acestui curent dominat de analfabetism funcțional și de abandon școlar, găsim la tot pasul copii și tineri remarcabili care au nevoie nu doar de părinți, ci și de părinți spirituali, de ceea ce Internetul nu le poate oferi. Fără a vă putea indica soluții viabile pentru viitorul apropiat, sper să pot crea undeva, poate aici în Occident, o școală, un club de excelență. Și mai sper să pot transfera tinerilor acea pasiune a cunoașterii primită cândva de la maeștrii mei.

Interviu realizat de redacția „Occidentului Românesc”