Dan Caragea: Povestea vorbelor (1): de la abac la abate

În 1978, Al. Graur a publicat un mic Dicționar de cuvinte călătoare. Era vorba de o lucrare de etimologie, în care autorul arăta felul în care cuvintele, multe cu origini foarte îndepărtate în timp și spațiu, au trecut dintr-o limbă în alta până să poposească și în graiul nostru. Opera s-a dovedit la vremea aceea incitantă, cu atât mai mult cu cât dicționarele noastre academice nu indicau decât etimologia apropiată (adică limba din care am preluat cuvântul), fără alte comentarii.

Din câte mi-am dat seama și astăzi sunt mulți oameni pasionați de etimologie sau de istoria cuvintelor. Iată de ce m-am gândit ca în acest an să aleg ca temă călăuzitoare pentru cronica mea lunară: „povestea vorbelor”. Selecția cuvintelor abordate este, desigur, subiectivă. Înainte de toate, m-am gândit să aleg vocabule binecunoscute publicului. O a doua condiție a fost ca acestea să fie internaționale, adică să facă parte din vocabularul mai multor limbi, neapărat din cel spaniol și român. În fine, al treilea criteriu ține de „dramatismul” propriu-zis al poveștilor.

Mi-aș dori ca aceste cronici să aducă cititorilor un beneficiu cultural, în special celor tineri, în aceste vremuri în care învățământul tinde parcă să le „ascundă”. Or, vorbele, ca și oamenii, își au rădăcinile lor. Povestea lor este, deopotrivă, povestea umanității, dar și povestea noastră.

ABAC și ABACĂ

  1. Mai toată lumea a folosit abacul sau numărătoarea, cum îi mai spunem noi, în învățarea operațiilor aritmetice simple. Dicționarul definește termenul astfel:

ABÁC, abace, s. n. Instrument de calculat alcătuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate).” (DEX).

Încă din ebraică sau greacă exista sensul de „masă de scris și de socotit”. Din greacă cuvântul a pătruns în latină, unde se diversifică semantic, iar din latină, în limbile romanice, dar și în alte graiuri mai îndepărtate. Am reprezentat mai jos călătoria acestui cuvânt, de la vechii evrei și până la noi:

ebr. ‘ábáq „pulbere, masă acoperită cu pulbere” > gr. ábaks, ábakos „masă (de matematician, de joc, de alegeri) acoperită cu nisip fin și pe care se scriau cifre sau litere” > lat. abàcus, -i „tablă de calculat; bufet; sertar; masă de joc etc.” > fr. abaque „masă de calculat; numărătoare; nomogramă” > rom. abac, s. n.

  1. Un alt sens este legat de arhitectură, dar care a apărut mai târziu, în Evul Mediu. În română, termenul a ajuns tot prin franceză, dar a fost integrat în clasa femininelor:

ABÁCĂ, abace, s. f. (Arhit.) Partea superioară a capitelului unei coloane care face legătura cu arhitrava.”(DEX)

Acest înțeles nou este legat de avântul arhitecturii, cu precădere a celei monumentale religioase, în Occidentul Europei. Să-i urmărim traseul, mult mai scurt din punct de vedere istoric:

lat. med. (sec. XI-XII) abàcus, -i „placă de piatră care constituie partea superioară a capitelului” > fr. abaque „idem” > rom. abacă, s. f.

ABACA

Abaca este un cuvânt recent. Mai cunoscute la noi erau fibrele textile sub denumirea de cânepă de Manila. Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) îl înregistrează astfel:

„abáca s.f. 1 Bananier din Filipine, care are fructele necomestibile și pețiolurile frunzelor lungi din care se obțin fibre textile. 2 Fibră textilă obținută din pețiolurile frunzelor acestui bananier; cânepă de Manila.”

Iată cum acest cuvânt filipinez (din limba tagalog), cunoscut în Europa prin intermediul spaniolilor, a ajuns și la noi:

tagalogul abaká „bananier; fibre textile” > sp. abacá „idem” > fr. abaca „idem” > rom. abaca, s. f.

ABANDON

Este un cuvânt internațional, a cărui rădăcină o găsim la franci. Două radicale vechi, germanice, s-au încrucișat și, astfel, a apărut „abandon” și „abandona”. La noi ajunge în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Să refacem acum călătoria acestui cuvânt vechi și, totuși, nou:

v.fr. bandon (derivat din încrucișarea radicalelor: ban- și band-) „putere, forță” > fr. (sec. XII) (mettre) a bandon „a pune la dispoziție, a elibera” > fr. abandon „părăsire, renunțare” > rom. abandon, s. n.

NOTĂ. S-a crezut până nu demult  că fr. abandon este un derivat regresiv din verbul abanndoner. În realitate, verbul s-a format de la substantiv.

Folosiri literare:

„CRIVĂȚUL: A abandonat tronul, bunătate de tron, durat numai din sloiuri de gheață!… Ce nebunie!… unde a găsi o climă mai plăcută decât aice… o țară mai drăgălașă decât a noastră, unde foiesc urșii cei albi?” (ALECSANDRI, Sânziana și Pepelea)

„Simțisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, știa că mă țiu după voi; și, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt […].” (CARAGIALE, O noapte furtunoasă).

„Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț sau indiferență, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură.” (CIORAN, Pe culmile disperării)

ABANOS

În DEXI, 2007, găsim o bună definiție:

„abanós s.m. 1 (bot.) Arbore exotic din zonele tropicală și subtropicală (mai ales din India), cu lemnul negru, greu, tare și durabil (Diospyros abenum). 2 Lemnul acestui arbore folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben. Un lung caic de abanos În aur prelucrat (ALECS.). ◊ Păr de abanos = păr de culoare neagră lucioasă.”

Cuvântul are origini africane. Abanosul fost cunoscut de vechii egipteni și de greci și, mai târziu, de toată lumea, datorită calităților sale deosebite. La noi cuvântul apare datat la 1669 și provine din turcă. În română a mai fost preluat însă, a doua oară, prin franceză: „eben”. Firește, prima formă („abanos”) este și cea mai cunoscută.

egipt. kbnj (poate de origine nubiană) „arbore; lemn” > gr. ébenos „idem” > pers. âbnus „idem” > tc. abanoz „idem” > rom. abanos, s. m.

Iată și câteva folosiri literare:

„Gândeai că chipu-ți frumos / O să stea tot abanos. ” (PANN, Povestea vorbei)

„Strașnic, dom’le! mustățile alea negre ca abanosul și niște sprâncene!” (CARAGIALE, C.F.R.)

„Boierii cei mari purtau contoș și pe cap gugiuman de samur. Cei halea [=cei în funcție] țineau dinaintea lui vodă, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu mânerul de fildeș. În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aștepta berber-bașa al curței care-l rădea, însemnând cu briciu pe unde să lase să-i crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe și tumbelechiuri.” (I. GHICA, Scrisori către Vasile Alecsandri)

ABATE

DEXI, 2007, ne oferă cea mai actualizată definiție:

„abate1 s.m. (bis.) 1 Titlu dat superiorului unei abații. ♦ Persoană care are acest titlu. ♦ Spec. Superiorul unor ordine monahale catolice, precum benedictinii. 2 (mai ales în sec. 18) Titlu onorific acordat unor preoți catolici, unor seminariști și chiar unor laici autorizați să poarte haina preoțească. ♦ Persoană care poartă acest titlu.”

La origine, cuvântul se referea la cei care prin vârstă, înțelepciune și curățenie sufletească își păstoreau semenii. Așa se explică faptul că Iisus, invocându-l pe Dumnezeu, în rugăciunea sa din grădina Ghețimani, i se adresează cu abba. Sfântul Pavel, în epistolele către romani și către galateni, folosește, de asemenea, acest apelativ.

Se pare că cei ce au introdus cuvântul în limbajul religios au fost creștinii greci, numindu-i pe călugării de seamă abbot, adică părinți lor spirituali. Deși Sfântul Ieronim le interzice călugărilor să folosească acest nume pentru a-și numi superiorii, cuvântul va dăinui și va denumi, mai târziu, pe superiorul unei comunități monastice, al unei abații.

Cu vremea însă titlul de abate este acordat cu o tot mai mare ușurință încât, în secolul al XVIII-lea, în Franța, de pildă, un număr mare de indivizi purtau titlul de abate, ceea ce a stârnit indignarea lui Voltaire, în celebrul său Dicționar filozofic: „Vous avez raison, messieurs, envahissez la terre ; elle appartient au fort ou à l’habile qui s’en empare ; vous avez profité des temps d’ignorance, de superstition, de démence, pour nous dépouiller de nos héritages et pour nous fouler à vos pieds, pour vous engraisser de la substance des malheureux : tremblez que le jour de la raison n’arrive.” Erau vremurile premergătoare Revoluției franceze, vremuri de abuzuri și libertinaj. Să nu-l uităm nici pe abatele Prevost, un scriitor de notabil, și care publică romanul Manon Lescaut.

Iată acum și traseul istoric al acestui cuvânt, al cărui corespondent în ortodoxism este „stareț, egumen”.

aram. abba „tată, în sens de Dumnezeu” > gr. bis. άbba „idem” > lat. bis. abbátem ac. de abbas, -átis „abate, superiorul unei mânăstiri” > it. abbate „idem” > rom. abate, s. m.

Referințe literare:

(După, Micul dicționar academic, prima atestare, la Budai-Deleanu): „După dânsul, (în cât știu), au scris Tassòni italienește, un poemă La sèchìa rapìta, adecă Vadra răpită și, precum înțălesăi, în ceste zile, un abate Càsti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemene istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă Jivinele vorbitoare.” (BUDAI-DELEANU, Țiganiada)

„Noi găsirăm pe abatele Lhommé, deși octogenar, încă în plină vigoare și profesor de retorică, de limba și literatura latină la colegiul din Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputațiune prin capacitatea profesorilor și care a produs mai mulți bărbați însemnați ai Franciei.” (KOGĂLNICEANU, Dezrobirea țiganilor)

„Noul abate nu mai dădea voie călugărilor nici să vorbească despre sfârșitul lumii, deși era acuma aproape.” (REBREANU, Adam și Eva)

(va urma)

Autor: Dan Caragea – Critic literar

Articol publicat în ediția tipărită OR / februarie 2017.

Citește și