Dan Caragea: Mic îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație – Dificultăți fonetice

Dan-Caragea

Poate că nu toată lumea știe, dar Academia Română este forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii”. Acest lucru este stabilit conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001. Ministerul Educației este, astfel, obligat să vegheze, în întreg sistemul de învățământ, asupra respectării acestor norme.

De asemenea, instituțiile statului, mijloacele de comunicare în masă, editurile etc. sunt obligate să respecte normele Academiei, în beneficul societății și al prezervării celui mai importat patrimoniu al neamului. Respectul pentru normă însemnă, deopotrivă, acceptarea normalității în folosirea limbii. Firește, „normalitatea” are pentru noi și un sens „median”, așa cum termenul este folosit în științele umane sau sociale.

Cu toate acestea, trebuie arătat că mișcarea de protest împotriva Hotărârii Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „î” și la„sînt”, se menține, o serie de publicații sau figuri publice utilizând încă norma anterioară. S-a creat astfel, nu știm pentru câtă vreme, o situație ciudată: în România, uneori în aceiași publicație, cum este „Adevărul”, de pildă, sunt folosite ambele norme. Rebeliunea nu este, totuși, un semn de maturitate. În această privință, Ioana Vintilă-Rădulescu, coordonatoarea Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, afirmă: „Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „â din a” şi „î din i”: indiferent de motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios.”

Personal mă îndoiesc că pretindem, culturalicește, a fi luați în serios. De aceea, principial, trebuie să fiu de acord că nu văd niciun beneficiu în a continua „rezistența ortografică”. Mai mult, pentru tinerii de azi, cu atâtea ezitări în folosirea corectă și expresivă a limbii noastre, o socotesc o încăpăținare pernicioasă.

Este adevărat că, de-a lungul scurtei noastre istorii culturale moderne, o serie de cărturari sau scriitori și-au impus idiolectul (varianta proprie) în dauna normei. În ciuda faptului că o cultură poate tolera fonetisme regionale, populare, familiare, nu este firesc ca orice fragment din clasici, folosit de manuale, să impună o serie de note sau recursul la glosar, ca și cum am avea de-a face cu mostre arhaice sau folclorice.

Un al doilea curent perturbator este legat de o convingere semidoctă: limba noastră ar avea de câștigat dacă s-ar elimina diacriticele. În treacăt fie spus, ceea ce m-a mirat și mă miră încă este faptul că statul permite comercializarea de computere, uneori în școli, fără o tastatură care să conțină semnele alfabetului nostru.

Prin toate țările pe unde am umblat, peste tot am dat de tastaturi adaptate. În Franța, ai tastatura franceza, în Portugalia, pe cea portugheză, în Spania, pe cea spaniolă, iar acest fapt este generalizat. Deși în România am văzut odată o tastatură cu caractere românești, nu am putut să o examinez pe îndelete, așa că nu pot decât să-i arestez existența.

Este evident că nu veți găsi în lumea occidentală pagini serioase pe Web, mai ales cele ale unor proiecte realizate și din fonduri europene, care să nu respecte normele ortografice și de punctuație ale limbilor respective. Ideea că lumea se îndreaptă spre simplificare este poate un adevăr, dar, deocamdată, nimic nu ne îndreptățește să nesocotim legile țării. Norma lingvistică este un fapt obligatoriu pentru toți cei școliți sau care se vor școli. Mă întreb, cărui fapt îi datorăm atâta revoltă potrivnică? Scrie cineva capodopere ignorând normele? Se simte cineva mai cult ignorând regulile?

În articolul de luna trecută am tratat chestiunea alfabetului limbii române. Voi rezuma azi punctul meu de vedere, apoi vom trece în revistă cele mai frecvente probleme de ortoepie (pronunție) și ortografie (scriere) actuale. Am susținut în privința alfabetului limbii române, piatra de temelie a exprimării în scris, că Academia ar trebui să mențină norma din 1995, la care se pot adăuga, ca tolerate, pronunțiile „școlare” sau cele „străine”, impuse prin tradiție, dar că ar fi bine să detașăm o singură formă de pronunțare a literelor alfabetului nostru.

Vom trece acum în revistă dificultățile fonetice, altfel spus, cele legate de cum scriem anumite sunete sau de cum pronunțăm anumite litere. Din motive de economie, acest „mic manual” prezintă doar cazurile raportate ca având o mare frecvență.

  1. Se scrie și se pronunță cu a, nu cu ea, după ș și j, la următoarele forme: a (nu așează); deșartă (nu deșeartă); înșa (nu înșeală); șade, șede (nu șeade).
  2. Se scrie și se pronunță cu ă, nu cu e, după ș și j, la următoarele forme: grijă (nu grije); îngrașă (nu îngrașe); plajă (nu plaje);ă (nu ușe).
  3. Se scrie și se pronunță după (nu dupe). Forma greșită apare mai ales în vorbire.
  4. Se scrie cu â, nu cu i la gerunziul verbului a crea: creând (nu creind).
  5. Se pronunță ie, nu e, la unele forme ale pronumelui personal și ale verbului a fi, care încep cu e: eu (ieu, nu eu); el (iel, nu el); ea (ia, nu ea); ei (iei, nu ei); ele (iele, nu ele); ești (iești, nu ești); este (ieste, nu este); e (ie, nu e); eram (ieram, nu eram); erai (ierai, nu erai); era (iera, nu era); erați (ierați, nu erați); erau (ierau, nu erau). Această pronunție, fără i asilabic inițial, se aude frecvent la școlarii mici atunci când citesc.
  6. Se pronunță e, nu ă în prepozițiile: de (de nu ); pe (pe nu ).
  7. Se scrie și se pronunță cunoștință, nu cunoștiință.
  8. Se scrie cu î, nu cu â, în poziție mediană, la cuvintele compuse sau derivate: bineînțeles (nu bineânțeles); subînțeles (nu subânțeles).
  9. Se scrie și se pronunță cu e-e, nu cu eie: alee (ale-e, nu aleie); idee (ide-e, nu ideie); licee (lice-e,nu liceie).
  10. Se scrie și se pronunță cu e-e, nu cu ei: aceea, nu aceia (la feminin); creează, nu creiază.
  11. Se scrie și se pronunță cu o-o, nu cu o: alcool, nu alcool; cooptează, nu coptează; zoologie, nu zologie. Reducerea la vocală apare mai mult în pronunție.
  12. Se scrie și se pronunță cu ea, nu a: greșeală, nu greșală.
  13. X se pronunță gz în: examen, exemplu, exact, ex
  14. X se pronunță cs în: excludere, explozie, expediție.
  15. Se scrie și se pronunță z, nu s: cizmă, nu cismă; cizmar, nu cismar; izlaz, nu
  16. Prefixele sau prefixoidele se scriu legat, nu cu cratimă, ca în alte limbi: antifraudă, nu anti-fraudă; postuniversitar, nu post-universitar; transatlantic, nu trans-atlantic.
  17. Se scriu cu consoane duble: înnoda, înnoi, înnopta, înnora; interregn, interrelație; transsiberian, transs

Dan Caragea – Critic literar / Portugalia