Dan Caragea: Mic îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație – Alfabetul

Îmi asum următoarea afirmație peremptorie, rodul experienței de o viața: doar un număr infim de vorbitori de română știu alfabetul limbii noastre. O chestiune de instrucțiune elementară, de clasa întâi, veți spune, dar căreia învățământul nostru i-a întors de zeci de ani spatele. Astfel, mai niciun concetățean instruit nu știe alfabetul limbii române.

Dacă ne gândim la alte limbi, la manuale sau metode de învățare a limbilor străine, cam întotdeauna și cam peste tot se începe cu alfabetul. Vă imaginați vreun școlar britanic care să nu aibă obligația de a învăța alfabetul? Vă imaginați vreun elev finlandez, german, francez, spaniol sau grec care nu știe numele literelor în limbile lor?

Chiar dacă limba noastră este o limbă predominant fonetică, mi se pare revoltător pentru o națiune ca academicieni, profesori universitari, profesori din învățământul primar, gimnazial sau liceal, elevi și studenți, scriitori, oameni cu doctorate, în fine, cam toată suflarea școlită și șlefuită să nu știe alfabetul.

Pe vremea ucenicei mele, nu puteai să înveți gramatică fără să buchisești și îndreptarul. Îndreptarul ortoepic, ortografic și de punctuație era mica biblie a omului pe deplin instruit în ale limbii. Acesta se deschidea cu prezentarea alfabetului. Ultima ediție, a V-a, a apărut în 1995. Firește s-ar fi impus o nouă ediție, după decizia scrierii legate a lui „niciun, nicio” (adj.), dar Academia a amuțit. În schimb, noul Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), cel din 2005, a preluat sarcina prezentării normei.

Dacă în privința alfabetului, îndreptarul din 1995 părea să fi dat o soluție de lungă durată, iată că, în nestatornicia noastră, DOOM-ul, din 2005, ne pune definitiv pe jar. Este și motivul pentru care afirmam mai sus că nimeni nu mai știe azi alfabetul limbii române.

Pentru a fi mai clar, nu mă refer la lista propriu-zisă a literelor (și ea, problematică), ci la pronunțarea acestora. Dacă literele sunt substantive, ceea ce nimeni nu contestă, fiind numele unor semne grafice folosite în scriere, mi se pare firesc să afirm că ele ar trebui, cu mici toleranțe, să poarte un singur nume.

Cercetați, dragii mei, alfabetele altor limbi cu care avem trainice legături și nu veți găsi confuzia introdusă la noi. Pentru prima dată, autorii DOOM, ediția 2005, confundă numele literei cu sunetul, altfel spus grafemul cu fonemul. Aici însă nu e vorba de chestiuni bizantine: taxi sau taxi, butelie sau butelie… unde se poate invoca pronunția colocvială. Aici e vorba de nume de litere care trebuie să exprime sunete.

Chiar dacă la școala noastră copiii spun: a, bî, cî, dî ș.a.m.d., pentru că așa au fost învățați de doamnele învățătoare, în loc să scăpăm de pacoste, o consfințim.

Cât de aberantă este această decizie de dublare sau triplare chiar a numelor literelor e greu de detaliat aici. Să argumentăm doar că astfel încălcăm principiul economiei; sporim numărul de scrieri eronate, după rostire, la școlarii mici, de tip, cîarte (carte), dîrum (drum) etc.; nu mai e limpede de ce rostim „denea”, și nu „dînîa”, pentru DNA.

Prin urmare, în abrevieri, menținem vechea și corecta normă (C.F.R., S.R.L., PSD, PNL, UDMR), dar mai legitimăm una, pentru „uzul popular” („se scrie cu mî, nu cu nî”) și o a treia, de inspirație străină, pentru matematici, fizică, chimie etc. („punctele em și en”, „haș-doi-o”).

Este momentul să priviți și să vă minunați:

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Repet: una este să admiți variante, alta e să consfințești două sau chiar trei pronunții. Priviți:

g¹ (literă) [cit. ge / ghe / gî] s. m. / s. n., pl. g / g-uri

g² (sunet) [cit. gî] s. m., pl. g

Oare la plural, litera g nu face geuri, gheuri sau gîuri? Așa cum apare în DOOM, am zice doar gîuri și guri (sic!).

Mărturisesc că întotdeauna am crezut că sunetele trebuie reprezentate în dicționar printr-un alfabet fonetic, oricât de simplificat ar fi acesta, dacă e vorba de rigoare, altfel ne aflăm în situația absurdă să afirmăm că o consoană are aceeași pronunție fie că este sunet, fie că este literă (vezi „gî”).

Dan Caragea – Critic literar / Portugalia