Dan Caragea: Limba noastră cea de toate zilele – Corectitudinea politică

Să încheiem seria de articole referitoare la recomandările Parlamentului European în chestiuni de exprimare oficială legate de etnie, gen, religie, sex, sănătate, altfel spus, privitoare la tot soiul de minorități. Datorită inferiorității lor numerice, grupurile cu pricina trebuie tratate într-un mod egalitarist și „suav”, într-un limbaj care să atenueze până la dispariție tot ceea ce poate fi socotit ofensiv față de membrii săi. Ca orice act de cenzură și autocenzură, corectitudinea politică vizează schimbarea mentalității, un control asupra limbii, o frazeologie inventată, ca în regimurile totalitare. Deși animată inițial de bune intenții, dar inevitabil ipocrită, corectitudinea politică a devenit astăzi un instrument de teroare împotriva libertății de exprimare, de segregare a gândirii libere, de subminare a valorilor tradiționale, istoric constituite.

Atitudinea își are sorgintea în Statele Unite, la sfârșitul secolului trecut, când în societatea americană a apărut lupta pentru drepturile minorităților, accentuându-se în timpul guvernării Obama. Este evident că trebuie să ne manifestăm astfel încât să nu ne jignim semenii, respectându-le dreptul la diferență. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-i numim altfel sau să renunțăm la ceea ce constituie mărcile distincte ale civilizație noastre. Nu trebuie, de Crăciun, să scriem ipocrit „Sărbători fericite”, în loc de „Crăciun fericit”, la posturile de televiziune. Dacă în țară există o altă mare comunitate, de musulmani să zicem, este corect ca același post de televiziune să le adreseze mesajul cuvenit la marea lor sărbătoare. Prin urmare nu ștergerea specificității și înlocuirea ei cu termeni generici este soluția, ci afirmarea plurală, fără atingere.

Corectitudinea politică este un fenomen în expansiune și funcționează ca formă de uniformizare și excluziune. S-a insinuat în mediul academic, în școli, în presă, în politică și apare ca presiune de grup contra individului și valorilor tradiționale ale unei societăți cu care minoritatea se află în conflict (fățiș sau camuflat). Sunt atacate familia zisă tradițională, religia creștină, heterosexualitatea, monogamia, istoria, rasele, dreptul la exprimarea liberă ș.a.m.d. Altfel spus, ceea ce era pe vremuri în sarcina familiei, a școlii și a societății ca act educativ, de formare civică, este substituit acum, de directive „de la centru”, devenind un act impozitiv, discriminatoriu și terorist.

Criticii corectitudinii politice văd în ea o formă de neomarxism, de stalinism etc. Mie mi se pare că esența este totalitară, atât regimurile de extremă stângă, cât și cele de extremă dreaptă fiind ostile exprimării libere. Ambele au băgat oamenilor, timp de decenii, pumnul în gură. Ambele au persecutat crunt homosexualitatea. Sub aspect religios, este drept, atitudinile au fost diferite. În rest, persecuția politică, polițiile secrete, eliminarea criticilor au fost comune. Indiferent ce guvernare urmăresc apărătorii diversității, nu cred că se câștigă nimic dacă spun sau nu spun că „x este lesbiană”.

Înlocuirea aici cu orice alt cuvânt este o chestiune cosmetică și nimic altceva, așa cum „un negru este un negru”. Jignitor este să-i spun „maimuță”. Faptul că îl numesc „negru”, așa cum el îmi spune „alb”, nu e nicio jignire, e o evidență. Să înțelegem că nici sintagmele nu convin? „Rasa neagră”, „Africa neagră”? Trebuie să facem voit restrângeri semantici sau să eliminăm termenii din dicționare? Cine vede aici jigniri, ori este orb, ori vrea cu orice preț să tulbure buna judecată. Cu toții știm că a-i spune unui bărbat că este un bou, măgar, porc sau șobolan este o jignire, nu însă și a-i spune că este homosexual, dacă este homosexual. De ce am fugi de acest cuvânt? Ce conține rău în el? Ce jignire se ascunde în etimologia, semantica acestui cuvânt?

HOMOSEXUÁL, -Ă, homosexuali, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care manifestă atracție pentru indivizi de același sex; pederast. [Pr.: -xu-al] – Din fr. homosexuel.

„Homo” vine din greacă și are sens de „egal, identic, asemănător”. „Sexual” nu poate ridica probleme. Și atunci? Jignitor ar fi să folosim un termen de argou. Nu voi reproduce aici sinonimia argotică, foarte plastică, pe care trebuie însă să o evităm în limbajul cultivat al omului liberal, tolerant și civilizat. În recomandările parlamentului, pluralul pune probleme. Altfel spus, nu putem spune: homosexuali și lesbiene. Trebuie să spunem „persoane homosexuale” și „persoane lesbiene. Ce e nobil aici? Adaosul termenului de „persoană”. Nu mai putem spune nici „căsătorie homosexuală”, ci „drepturi egale la căsătorie”. Dar dacă totul e natural și firesc, mă întreb de unde vine ofensa?

Niciodată apărătorii corectitudinii politice nu vor aduce argumente solide. Ei tratează temele cu o pudoare ipocrită care te umple de silă. Pentru ei, simplul fapt că „așa se spune” este greșit. Va trebuie să cream o limbă cu termenii echivalenți creați de ei: „așa se va spune”.

Să gândim împreună. Spuneam fără probleme că x are un handicap de un anume fel. Apoi s-a spus că aceste persoane sunt „persoane cu dizabilități”, ca și cum am fi schimbat radical lucrurile. Dacă ne uităm în DEX:

DIZABILITÁTE, dizabilități, s. f. Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare; handicap. – Din engl. disability.

observăm că „dizabilitate” e sinonim cu „handicap”. Și atunci ce s-a schimbat? Sună mai poetic? Nu peste multă vreme cade și acest termen, tocmai pentru că nu spunea nimic, și apare în sfârșit termenul nebulos specific corectitudinii politice: „persoană cu nevoi speciale”. Care ar fi aceste nevoi? Să aibă bietul om o mână, un picior, să poate merge? Nu știm… O nevoie specială poate fi și un an de odihnă la munte? Susține vreun stat așa ceva? Sau de bani suficienți pentru un trai decent. Doar că aceasta nu e o nevoie specială, ci de bază. Dar analfabetismul? Nu știm.

Iată că nu mai putem spune nici „șomer”.

ȘOMÉR, -Ă, șomeri, -e, s. m. și f. Persoană fără contract individual de muncă a cărei activitate nu se desfășoară în scopul obținerii de venit și care este în căutarea unui loc de muncă. – Din fr. chômeur.

Azi trebuie să spunem „persoană fără ocupație pe durată nedeterminată”. Ce să înțelegem  de aici? Că era ofensiv pentru persoana dată afară, uneori abuziv, să fie numită așa? Și cu ce vom înlocui „șomajul”, „rata șomajului”, dacă nu avem șomeri? Nu mai e șomajul o boală grea a societăților prost gestionate? Și nu sunt oare vinovați cei ce sunt puși să guverneze bine?

Dacă „prostituata” este azi „lucrătoare sexuală”, atunci de ce „prostituția” nu e oficializată? De ce bordelurile funcționau destul de bine în epocile mai vechi, iar azi sunt clandestine? Analiza semantică face lumină?

PROSTITUȚÍE s. f. Act prin care o persoană consimte să întrețină, în mod obișnuit, raporturi sexuale cu un număr nedeterminat de parteneri pentru bani sau anumite avantaje. ◊ Casă de prostituție = bordel. ♦ Viață dusă de o prostituată. ♦Fig. Înjosire, degradare. – Din fr. prostitution.

Să cercetăm și etimologia: familia acestor cuvinte are la bază lat. prostituere, „a pune în față, a expune ochilor”, fig. „a dezonora, a păta”, compus din prefixul pro-, „în față” și statuere, „a poza, a se arăta”. Etimologic, a te prostitui înseamnă a te dezonora. Azi lucrurile par a sta altfel.

Așadar, dacă persoana consimte să aibă raporturi sexuale, dacă e vorba de lucrătoare sexuale, de unde atâta indignare privind „traficul de carne”? Din cauza răpirii, sechestrării sau pentru faptul că o fată, la vârsta legală, asta vrea să practice. Și oare nu societatea și respectabilii ei oameni cu averi necontrolate de nimeni își permit „servicii sexuale” de „lux” și „nelimitate”? Nu a auzit nimeni de politicieni, oameni de afaceri care petrec zile în șir cu escorte prin lumea largă? Nu cumva tocmai aceștia ne vorbesc sau girează noile valuri pe corectitudine politică?

În mod curios nu poți critica un evreu pentru că ești catalogat ca antisemit, un musulman, pentru că ești dușman al Islamului, o grupare de țigani, pentru că lovești în comunitatea romă, nu poți interveni în viața propriului tău copil, adesea confuz, pentru că el este stăpân din pruncie pe propria-i orientare sexuală.

Să fim bine înțeleși: discriminarea e un fenomen cultural și social, nu neapărat exprimat verbal. Astfel, dacă nu suport „negrii”, pot să nu angajez persoane de culoare la firma mea, indiferent de ce știu acestea sau pot face. Cum tot așa cel care are puterea poate să-și angajeze o rudă, discriminând pe cel ce e cu adevărat competent. Societatea a funcționat așa și va continua să funcționeze, indiferent de cum ne vom exprima la televizor.

Nu cred că în Ungaria se va schimba ceva chiar dacă vor avea o lege privind interzicerea accesului minorilor la conținuturi LGBTIQ. Internetul are nu numai nenumărate filme pornografice pe aceste teme, iar tinerii și tinerele își vor continua jocurile ca și înainte.

Asemenea purism o fi posibil doar în Coreea de Nord! Cum nimeni nu va putea șterge din mintea unora repulsia etnică, dacă ea este reală, cultivată într-o societate, într-o anume familie! Cine observă cu atenție și manifestările de extremă dreapta, poate înțelege că discriminarea este înscrisă adânc în om și curge ca un curent subteran. Este adevărat, putem să nu mai discriminăm homosexualii, cu oroarea cu care ne manifestam acum 50 de ani, dar vom discrimina pe cei ce au altă orientare politică, pe cei ce au foarte mulți bani, urându-i sincer, pe cei ce cerșesc, față de care avem repulsie, pe cei ce nu se spală pentru că nu poți lua vara pe caniculă tramvaiul, pe cei ce au vile pentru că au vile și tot așa. Ura și invidia sunt păcate mortale, adică nu pot părăsi societatea prin niciun tratament educativ. Cel mult, în societățile avansate și prospere putem spera la o anume toleranță civică. În rest, iluzii și tulburarea apelor și în Europa, și la noi.

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, în calitate de senior editor, cronici de limbă în publicația Occidentul Românesc din Spania. Din august 2019, redactor -șef .