Dan Caragea: Întoarcerea rinocerului

Expoziția colectivă: „Călătoria rinocerului. De la Bucureşti la Lisabona, via Nürnberg”, curatoriată de Sofia Frankl (Nürnberg) şi Bogdan Severin Hojbotă.

Artiştii participanţi: Cristian Bădescu (pictură), Cristina Bolborea (obiect), Doina Botez (grafică), Laura Covaci (pictură digitală), Gabriela Cristu (pictură), Darie Dup (sculptură), Reka Csapo Dup (fotografie), Daniela Făiniş (porţelan), Suzana Fântânariu (grafică), Sofia Frankl (grafică, obiect, instalaţie), Alina Gherasim (pictură), Ana Golici (pictură), Bogdan Hojbotă (sculptură), Ion Iancuţ (sculptură), Petru Lucaci (pictură), Ştefan Pelmuş (pictură).

(Fotografiile de la expoziție provin din postarea E. S. doamnei ambasador Ioana Bivolaru, căreia îi exprim gratitudinea pentru sprijinirea acestei expoziții pline de miez. Nu mai puține merite, dlui Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona, gazda expoziției.)

Cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, la 20 mai 1515, ajungea la Lisabona, plecată din îndepărtata Indie, corabia Nossa Senhora da Ajuda, care transporta un animal ce nu mai fusese văzut pe continentul nostru din secolul al III-lea d. Hr., din vremea Imperiului Roman. Portughezii care la sosire au dat buluc pe malul Tagelui, aproape de Turnul din Belém, a cărui construcție începuse cu doar câteva luni înainte, au fost primii europeni care au văzut cu ochii lor un rinocer indian, căruia, după limba ținutului de unde provenea, au învățat să-i spună „ganda”.

Pachidermul era un dar trimis de Afonso de Albuquerque, guvernatorul Indiilor Portugheze, suveranului său, regele Emanuel I (D. Manuel I), mare amator de animale exotice. Încă din 1514, Afonso de Albuquerque își dorea să construiască o fortăreață în Diu, un oraș din Cambaia, ținut aflat sub stăpânirea maharajahul Modofar al II-lea. Pentru a primi permisiunea maharajahului, Afonso de Albuquerque i-a trimis acestuia o solie cu daruri scumpe. Deși nu s-a lăsat înduplecat de cerere, Modofar a trimis, la rândul său, viceregelui portughez, un scaun lucrat cu incrustații de sidef și un… rinocer indian, căruia băștinașii îi spun „ganda” (nume ce vine din sanscrită), împreună cu un îngrijitor localnic. Afonso de Albuquerque nu a putut păstra darul, așa că a trimis rinocerul, la rândul său, regelui Portugaliei, după cum am pomenit mai sus.

Călătoria rinocerului a început în ianuarie 1515 și a durat patru luni, cu popasuri în Madagascar, insula Sf. Elena și în Azore, timp în care rinocerul a fost hrănit, așa cum ne povestește Gaspar Correia în descrierea sa, cu paie, fân și orez fiert.

Sosirea animalului l-a încântat pe suveranul care purta, după marea izbândă a lui Vasco da Gama, gloriosul titlu de rege al Portugaliei și al Algarvelor, de dincoace și dincolo de mare în Africa, stăpân ai Guineei și al cuceririi, navigației și comerțului în Etiopia, Arabia, Persia și India etc. și care avea la palat o prețioasă colecție de animale precum elefanți, gazele, antilope, lei și o maimuță, dar și o serie de păsări africane.

„Ganda” a fost dus la Palácio da Ribeira, care se afla, pe o latură a Terreiro do Paço (azi, Piața Comerțului) pentru a-l feri de elefanții care fuseseră adăpostiți la Palácio de Estãos. În mentalitatea secolului al XVI-lea, dăinuia credința, moștenită de la romani, a dușmăniei de moarte dintre elefant și rinocer. Regele, nu a rezistat ispitei și a pregătit o înfruntare între rinocer și un elefant mai tânăr, aproape de palat, tot în cunoscuta piață, cam pe locul unde se află azi Ministerul de Interne, cerând ca arena să fie împrejmuită cum se cuvine. Înfruntarea a avut loc într-o duminică, de ziua Sf. Treimi, pe 3 iunie. Elefantul, adus pe străzi și speriat de mulțime, a ajuns destul de agitat la spectacol, așa că, din nefericire, rinocerul, care s-a apropiat amenințător, l-a pus pe fugă în arenă, fără vătămări desigur, dar astfel s-a întărit convingerea, printr-o întâmplare, că tradiția era adevărată.

În vremurile acelea trăia la Lisabona un număr apreciabil de negustori și învățați străini. Printre aceștia și mulți germani. Cel mai de seamă era Valentim Fernandes (Morávia, c. 1450 − Lisboa, 1518 ou 1519),  pe numele lui lusitanizat, cunoscut ca Valentim Fernandes Germanul sau Valentim Fernandes din Moravia, tipograf și traducător vestit. Lui îi datorăm o traducere din Marco Polo, dar, mai ales, prima ediție a faimoaselor Ordenações Manuelinas (1512-1513), o compilație a întregii legislații portugheze de până atunci. Valentim Fernandes a corespondat cu personalități de renume ale vremii, precum Albrecht Dürer, Hieronymus Münzer și alții.

Astfel, într-o scrisoare trimisă lui Dürer la Nürnberg în iunie 1515, Valentin Fernandes face o descriere amănunțită a rinocerului care făcuse senzație în capitala lusitană. Mai mult, îi trimite acestuia și un desen, astăzi pierdut, probabil al unui portughez, și care a stat la baza operei maestrului german. Xilogravura lui Albrecht Dürer a devenit reprezentarea clasică a animalului pentru câteva secole. Dürer își datează opera (1515), scrie numele pachidermului în latină (Rhinoceros) și își pune monograma (A. D.)

FOTO: Desen cu  nota manuscrisă a lui Dürer, un fragment din textului scrisorii lui Valentim Fernandes. Apare precizat anul (1515) și numele latinesc „Rhinoceron”. Desenul se află la British Museum, Londra.

FOTO: Xilogravura lui Dürer. Apare precizat anul (1515) și numele latinesc „Rhinocerus” (nu „Rhinoceron”, ca în desenul anterior!). Desenul, cu marca lui Dürer, se află la British Museum, Londra.

Traducerea textului transcris de Dürer:

„În luna mai anul 1515, după nașterea lui Hristos, i-au adus preaputernicului rege al Portugaliei, Manuel I, la Lisabona, din India, un animal numit rinocer. Aici se află desenată întreaga sa înfățișare. Are culoarea unei țestoase bălțate, este nespus de masiv și acoperit cu solzi. Este de mărimea unui elefant, dar mai scund, și foarte iscusit în a se apăra. În partea din față a râtului are un corn ascuțit și puternic, pe care îl ascute dacă se află în preajma vreunor pietre. Bestia este dușmanul de moarte al elefantului, care se teme îngrozitor de el. Când se apropie în fugă își bagă capul între labele din față ale elefantului, care nu se mai poate apăra, căci acest animal este așa de bine înarmat, încât îi sfâșie burta și astfel îl omoară. Se mai zice că rinocerul este iute, vioi și șiret.”

Merită menționat, fie și în treacăt, faptul că celebrul desen al lui Dürer nu a fost totuși prima reprezentare a acestui animal în Europa veacului al XVI-lea. Prima pomenire i se datorează medicului și umanistului florentin Giovanni Giacomo Penni care a dedicat un poem de douăzeci și una de strofe, de opt versuri fiecare, pachidermului, poem publicat la Roma, pe 13 iulie 1515, la nici două luni de la sosire animalului la Lisabona.

Iată spre ilustrare a treia strofă a poemului, mai degrabă pentru parfumul ei cărturăresc:

FORMA E NATURA E COSTUMI DE LO RINOCEROTE STATO CONDUTTO IN

PORTOGALLO DAL CAPITANIO DE L’ARMATA DEL RE ET ALTRE BELLE

COSE CONDUTTE DALLE INSULE NOVAMENTE TROVATE.

[…]

Sento di Calicute e di suo clima.

A Lisbona è tornato un capitano

con nave tre da farne grande stima,

laudandone el signor d’ogni cristiano,

cariche di richeza insino incima.

El nome suo del capitan soprano

Alfonso d’Albulcherca dicto è quello,

stimato assai dal re Emanuello.

FOTO: Gravura ce însoțea poemul lui Penni

Așa cum se întâmplase în urmă cu un an, în 1514, când regele Portugaliei i-a trimis cadou papei Leon al X-lea un elefant, și de această dată D. Manuel I a hotărât ca rinocerul să fie trimis la Roma. Din nefericire, corabia cu care a fost transportat a naufragiat. „Ganda”, care se afla într-o cușcă, neputând să înoate, a murit înecat. Regele a decis însă ca animalul scos totuși la țărm, să fie împăiat și trimis, fie și ca dar muzeistic, papei. Așa s-a și întâmplat. Rinocerul ajuns la Roma, în februarie 1516, nu a mai trezit însă același entuziasm ca și elefantul Hanno, dar, după cum remarca Jacob Burckhardt, în Civilizația Renașterii în Italia (1878), cu aceste solii portugheze „s-au pus bazele zoologiei și botanicii științifice”.

Tot din aceeași perioadă datează, în Portugalia, două reprezentări ale rinocerului. Una este figurarea jumătății anterioară a animalului, sculptată în piatră, la Turnul din Belém, sub una din gheritele bastionului, și anume cea orientată spre vest.

A doua reprezentare, tot din vremea regelui Manuel I, este o garguie aflată la Mânăstirea din Alcobaça, realizată la un adaos construit în timpul domniei acestui rege.

Așadar imaginile cuprinse în acest text sunt cele cinci reprezentări păstrate ale rinocerului sosit în Europa în anul de grație 1515. Firește, xilogravura lui Dürer, cu toate erorile sub aspect naturalist, rămâne și azi o imagine „forte” în bestiarul artistic renascentist și modern. Cele două sculpturi decorative din Portugalia, aproape neștiute, intră în repertoriul arhitecturii manueline, repertoriu încă insuficient descifrat.

Să ne întoarcem acum privirea, după povestea spusă mai pe scurt, spre expoziția artiștilor români, promovată de Sofia Frankl.

Pentru cei care sunt călători în arte și care se simt atrași de uluitoarele bestiare, expoziția de la Lisabona este, înainte de orice, o admirabilă reușită. Rareori, înțelesurile vechi și noi se întrețes așa de bine într-o diversitate de abordări plastice și care dovedesc că adesea, la artiști, discursul imaginarului întrece mai întotdeauna în pletora de semnificații sensurile adunate cu sârg în scrierile docte.

Autor: Dan Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.