Dan Caragea: Din istoria relațiilor diplomatice și culturale româno-spaniole (V)

137
Foto: Leopold și Antonia, col. Palatul Național din Ajuda, Lisabona.

În „Memoriile” lui Carol I apar dese referiri la Spania și la evenimentele care au urmat. Le reproducem, cu ușoare adaptări ortografice și de punctuație, corectări de nume proprii și păstrând datele doar pe cele din calendarul gregorian:

1868: 6 aprilie − […] Contele Stackelberg [ministrul rus la Viena] își aduce aminte de timpul când a avut onoarea de a fi prezentat prințului la Madrid; de atunci a urmărit cu viu interes „peripețiile menirii providențiale” a prințului „făcând necurmat urări pentru izbânda nobilei, dar spinoasei întreprinderi căreia A. S. și-a consacrat viața”. […]

22 septembrie − […] Revoluția spaniolă ia un caracter neliniștitor. Prințul Carol e foarte mișcat, aducându-și aminte de timpul în care a călătorit prin acea țară interesantă și a fost primit atât de prietenește la curtea reginei Isabela.

1 octombrie – Regina Isabela e detronată și-și părăsește țara.

14 octombrie – În Spania, Prim și Serona merg mână în mână ca să provoace alegerea unui nou rege: printre candidați se pomenesc, afară de regele Portugaliei [Ludovic I/D. Luís I] prințul moștenitor de Hohenzollern [Leopold], prințul Filip de Coburg și ducele de Montpensier.

30 octombrie – [Dintr-o scrisoare către fratele său Leopold] „[…] Revoluția din Spania a venit tocmai la timp, căci Franța e silită să stea liniștită. Soarta nenorocitei regine (ca a unei vechi cunoștințe) o plâng, dar, mărturisind sincer, era din nenorocire de prevăzut. Eu aș dori să văd urcându-se pe tronul Spaniei un Orléans sau un Filip de Coburg; numai un regent creat de Napoleon! Dacă va învinge republica în Spania, va urma curând și în Franța, și aceasta ar fi o primejdie mai mică pentru dezvoltarea Germaniei decât dinastia napoleoneană de azi.” […]

9 decembrie – [Dintr-o scrisoare de la tatăl său, Carol-Anton] „[…] Candidatura la tronul Spaniei nu iese la iveală până acum decât numai prin gazete – noi nu știm niciun cuvințel despre ea − și dacă această idee ar fi să ne atingă mai de aproape, eu n-aș putea niciodată să/mi dau sfatul pentru primirea acestei situații îndoioase, sclipitoare în adevărați fluturași de aur. Afară de aceasta, Franța. din cauza relațiilor cu Prusia, n-ar putea permite niciodată stabilirea dinastiei de Hohenzollern dincolo de Pirinei. E și așa destul de supărată de gelozie că un membru al familiei Hohenzollern domnește la Dunărea de Jos!…” […]

1969: 17 septembrie – Ambasadorul Prusiei, dl de Werthern, cere încă o întrevedere confidențială cu prințul Carol-Anton. Această audiență îi este acordată: dl de Werthern sosește și anunță că a venit să-i prezinte pe trimisul Corteselor spaniole, Don Eusebio de Salazar y Mazarredo, care vine să ofere coroana regală a Spaniei prințului de Hohenzollern.

După o lungă deliberare cu fiii lui, prințul primește pe spaniol, care vine direct de la Vichy, unde a fost pe lângă mareșalul Prim și care reprezintă cu căldură lucrurile care interesează țara sa. De un an încă, chestiunea spaniolă ajunsese punctul capital al intereselor politice și, încă de la 13 octombrie 1868, mai multe ziare au desemnat pe prințul moștenitor de Hohenzollern candidat la tron.

19 septembrie – Prințul Carol-Anton aranjează lui Don Eusebio de Salazar o întrevedere la care e însoțit de prințul Carol, căruia spaniolul îi este prezentat. Don Eusebio expune, în această întrevedere, că poporul său are ochii ațintiți asupra prințului Carol de România, și aceasta tocmai i-a dat curajul să întreprindă o misiune de acest fel în împrejurări grele.

Dar prințul Carol declară categoric că sentimentul ce-l are asupra datoriilor sale nu-i îngăduie să schimbe modestul principat care i-a fost hărăzit nici măcar cu coroana Spaniei. După-amiază trimisul spaniol are o întrevedere cu prințul și prințesa moștenitoare [Leopold și Antonia].

Prințul moștenitor, cu toate că simte puțină înclinațiune de a primi această ofertă, nu respinge absolut coroana, dar face să atârne asentimentul său de diferite condițiuni și, înainte de toate, de a fi ales în unanimitate și de a nu avea de combătut nicio candidatură opusă; cel mai cere să fie asigurat că nu va fi angajat în nicio combinațiune politică formată în dauna Portugaliei din pricina legăturilor de rudenie ce-l leagă de familia regală a acestei țări.

Trimisul spaniol se înapoiază la Paris cu acest răspuns puțin încurajator.

1870: 1 martie − […] Prințului îi sosesc vești foarte interesante din țara lui.

Don Salazar a fost iar trimis în Germania, dar, de astă dată, la Berlin. El predă regelui Prusiei, prințului moștenitor de Hohenzollern și contelui Bismarck scrisori ale regenței spaniole, cerând stăruitor ca prințul moștenitor Leopold să primească coroana Spaniei.

Prințul domnitor și prințul moștenitor de Hohenzollern sunt de părere să nu se primească această ofertă; prințul moștenitor mai ales simte o scârbă de neînvins contra acestei combinații și chiar prințul domnitor e de părere să nu se ia lucrul în serioasă considerațiune decât dacă o vor cere interese superioare ale statului.

9 martie − […] Prințul Carol află că fratele său, prințul moștenitor Leopold, s-a dus la Berlin, unde tatăl său îl va urma peste câteva zile. Chestia spaniolă va primi atunci o soluție definitivă, căci Don Salazar nu mai poate să aștepte.

Guvernul prusian e tocmai acum foarte atacat de Reichstag și de Germania de Sud.

Contele Bismarck pledează cu mare căldură pentru primirea coroanei de către prințul moștenitor; el arată într-un memoriu către rege marea însemnătate ce ar avea-o pentru Germania suirea unui Hohenzollern pe tronul Spaniei. Ar fi de neprețuit, din punctul de vedere politic, de a avea la spatele Franței o țară însuflețită de sentimente amicale. Afară de aceasta, ar fi foarte folositor pentru Germania, precum și pentru însăși Spania, ca această țară îndepărtată să-și poată dezvolta, sub un rege de obârșie germană, toate resursele sale și să-și ridice comerțul la o înălțime răspunzând întinderii coastelor sale, unde porturile sunt numeroase.

Dar prințul moștenitor Leopold nu poate să uite că atâtea ramuri de familii detronate socot ca valabile încă pretențiile lor la coroana ce se oferă.

Nici regele Wilhelm nu împărtășește vederile ministrului său și ridică cele mai grave obiecțiuni contra primirii. El lasă totuși prințului moștenitor, și numai lui, grija de a lua o hotărâre și nu vrea să-l influențeze în nici un fel.”
Sursa Foto: Kingdom of Prussia, pinterest.com

(va urma)

Autor: Dan Caragea

Dan Caragea este critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Frații Buzești” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei și analizei automate a discursului. A publicat, începând cu anul 2011, cronici de limbă în publicația „Occidentul Românesc” din Spania.