Dan Caragea: Din istoria relaţiilor diplomatice şi culturale româno-spaniole (II)

 

Din istoria relaţiilor diplomatice şi culturale româno-spaniole (II)

Alecsandri se întoarce la Paris şi de aici, după mai multe contacte politice în capitala franceză, merge în Sardinia, la Torino. Contele Cavour şi Victor Emanuel îl asigură de entuziasta lor susţinere, cauza românilor fiind aceeaşi cu a italienilor. La Conferinţa de la Paris (7 aprilie – 6 septembrie 1859), Turcia a arătat, în prima şedinţă, că dubla alegere a lui Cuza era un act de violare a Convenţiei. Aceeaşi poziţie a avut-o şi Austria, în şedinţa următoare, pe 13 aprilie. Din fericire, nu toţi reprezentanţii diplomatici împărtăşeau această opinie. Franţa, de pildă, susţinea acceptarea excepţionalităţii investiturii, cu o sporire, pe viitor, a vigilenţei Porţii şi a Puterilor Garante în Principate.

Izbucnirea războiului dintre Austria şi Sardinia, cu intervenţia Franţei, a fost un moment providenţial pentru cauza română, conferinţa suspendându-şi lucrările. Astfel, la a treia şedinţă, din 6 septembrie, Austria înfrântă accepta alegerea, ceea ce a făcut ca Turcia, izolată, să îşi dea consimţământul. Acceptarea era limitată, doar pentru perioada domniei lui Cuza şi, pentru a se evita orice echivoc, Poarta urma să dea două firmane de investitură: unul pentru Moldova, celălalt pentru Muntenia. Într-adevăr, Al. I. Cuza a fost nevoit, pentru o bună perioadă, să domnească cu două adunări şi două guverne. În plus, activitatea Comisiei Centrale de la Focşani părea cu desăvârşire compromisă. Cu trei adunări şi două guverne nu se putea conduce ţara. Nemulţumirea domnului şi a veritabililor unionişti era întrutotul justificată.

În aceste condiţii, Cuza se decide să facă o vizită la Constantinopol în chestiunea unificării puterilor legiuitoare şi administrative. În capitala Imperiului, Cuza a fost primit de Ali-Paşa, făcând o bună impresie sultanului Abdul-Medjid I, precum şi consulilor Puterilor Garante, cu care s-a întreţinut cordial, dar nu a putut smulge nicio concesie. După nenumărate tergiversări, dar şi intensificări ale acţiunilor diplomatice, Cuza obţine, pe 4 decembrie 1861, firmanul prin care Înalta Poartă accepta suspendarea Comisiei Centrale, îngăduind o singură adunare şi un singur guvern, la Bucureşti, pe timpul domniei lui Cuza. Era, neîndoios, un mare pas spre consolidarea unirii.

Astfel, la 23 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza devine domnul recunoscut al Principatelor. O singură adunare îşi începe lucrările, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, la Bucureşti. Unirea politică, legislativă şi administrativă, fie şi vremelnic, se înfăptuise. Ţara purta de acum numele de Principatele Unite ale României (până în 1866, când îşi va schimba numele în România).

Un prinţ străin pe tronul României

La 11/23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice în urma unei conspiraţii de palat. Crescuseră mult, în ultimii ani, nemulţumirile faţă de personalitatea lui Cuza, de visul său dictatorial, de insistenţele asupra legii agrare, de actele sale de libertinaj, dar, cel mai mult, atârna chestiunea neputinţei desăvârşirii unirii. După abdicare, s-a format o locotenenţă domnească (general Nicolae Golescu, colonel N. Haralamb şi Lascăr Catargiu) şi un guvern provizoriu în frunte cu Ion Ghica. Menirea acestuia era aducerea pe tron a unui prinţ străin, pentru ca unirea să poată fi garantată de Marile Puteri.

În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul aleg ca prinţ al Principatelor Unite Române pe Filip, conte de Flandra şi duce de Saxonia, fratele regelui Belgiei, sub numele de Filip I. Un nou „fapt împlinit” pe care Marile Puteri l-au considerat însă o gravă încălcare a Tratatului (1856) şi al Convenţiei (1858) de la Paris. Alegerea nu a fost pe placul Turciei, Austriei şi Rusiei; nici măcar Napoleon al III-lea nu s-a arătat mulţumit, întrucât contele era înrudit cu casa de Orléans, pretendentă la tronul Franţei. În aceste condiţii, Filip refuză coroana Principatelor (30 martie 1866). Astfel, guvernul de la Bucureşti, ignorând recomandarea Conferinţei din 4 aprilie de a se alege „un pământean” (conform art. 3), confruntându-se cu agitaţii separatiste în Moldova, persistă în ideea aducerii pe tron a unui principe străin. În realitate, fără a-şi divulga poziţia, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Prusia susţineau opţiunea guvernului provizoriu.

Atenţia lui Ion C. Brătianu s-a îndreptat asupra prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, din ramura catolică a familiei, agreat de Napoleon al III-lea, rudă atât cu familia regală prusacă, cât şi cu cea imperială franceză. Brătianu se angajează cu toată fiinţa ca să-l convingă pe prinţ. Mai mult, pentru a-i forţa decizia, se organizează în ţară, între 15-20 aprilie, un plebiscit care să exprime nemijlocit voinţa poporului. Rezultatul plebiscitului e copleşitor: 685.969 voturi pentru şi doar 224 voturi contra. Plebiscitul a fost imediat ratificat de Adunarea Constituantă cu 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Astfel, la 10/22 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern depune jurământul şi devine domn sub numele de Carol I al României.

În ciuda protestelor şi chiar a ameninţării turcilor cu trecerea Dunării, Carol rămâne ferm şi începe să desfăşoare o asiduă campanie diplomatică. Pornesc misiuni spre Viena şi Petersburg. La 12 iulie, Carol depune jurământul pe noua Constituţie, destul de liberală pentru acele vremuri, elaborată după modelul celei belgiene şi care va rămâne în vigoare până în 1923, în care nu se pomenea nici de suzeranitatea Porţii, nici de protectoratul Puterilor Garante. Spre sfârşitul anului, se ajunge, prin mediere franceză, la un compromis: Turcia recunoştea ereditatea în descendenţă directă a prinţului, dar impunea obligativitatea tratatelor şi convenţiilor semnate de ea, cerând şi un tribut majorat. Principatele nu puteau încheia tratate cu puterile străine, nu puteau deschide reprezentanţe diplomatice, nu puteau bate monedă fără însemnul Porţii şi nu puteau emite ordine sau decoraţii. Pe 24 octombrie, cu ocazia vizitei prinţului la Constantinopol, sultanul îi înmânează firmanul de investitură. Carol face o foarte bună impresie la Poartă, unde este primit cu deferenţă şi unde i se mai fac şi unele concesii.

Independenţa României

Suntem în 1877. După eşecul Conferinţei de la Constantinopol, România înţelege că o intervenţie a Rusiei în Balcani nu putea fi evitată. De altfel, la sfârşitul lui 1876, vine în secret la Bucureşti Alexandr Nelidov, consilier de Stat, pentru a negocia cu guvernul Brătianu trecerea trupelor ruseşti prin România în cazul unui posibil conflict cu Turcia.

Respingerea de către Înalta Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care se cerea Turciei o serie de reforme pentru îmbunătăţirea vieţii popoarelor creştine din Imperiu (bulgari, sârbi, muntenegreni), a oferit Rusiei pretextul de a interveni în tulburările din Balcani pentru salvarea fraţilor coreligionari de sub asuprirea otomană. În această situaţie, în Consiliul de Coroană, instituţie creată de Carol, din 14 aprilie, prinţul avea să se pronunţe pentru intrarea României în război alături de Rusia.

Astfel, tânăra armată română, de pregătirea căreia Carol se ocupase personal în toţi aceşti ani, urma să primească „botezul focului”. Două zile mai târziu, pe 16 aprilie, ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, semna o convenţie, prin care Rusia obţinea permisiunea de a-şi trece trupele prin România, spre Turcia, obligându-se să respecte integralitatea teritorială a ţării. Ruşii nu aşteaptă însă ratificarea convenţiei de către Parlamentul român, nu notifică guvernul, ci trec, la 23 aprilie, Prutul. Carol face imediat cunoscută situaţia Puterilor Garante, îşi retrage trupele de la Dunăre şi cere explicaţii consulului rus din Bucureşti, baronul de Stuart. Impasul a fost depăşit, nu fără un gust amar, iar trupele ţariste au trecut prin România conform celor convenite. Pe 11-12 mai, Camera şi Senatul au votat o rezoluţie prin care se declara starea de război cu Imperiul Otoman. (va urma)

Autor: Dan Caragea – Critic literar, Senior editor OR (Portugalia).

Citește și